Timp de mulți ani, caracteristicile genetice care se transmit de la o generație la alta au fost considerate imutabile:
„Nu poți face nimic în direcția asta, este ereditar", era fraza repetată la fel de des ca o mantră.
Dar studii recente arată că mediul înconjurător și alți factori externi influențează modul în care genele funcționează.
În afară de factorii fizici și chimici, deja cunoscuți, Dr. Kazuo Murakami ne oferă o nouă perspectivă: modul în care gândim poate activa gene inactive și dezactivă gene active. Totodată, factorii mentali și emoționali - negativi, de exemplu stresul, și pozitivi, cum ar fi bucuria, recunoștința și spiritualitatea - au o mare influență în activarea sau dezactivarea genelor. Genele dezactivate au potențialul de „a se trezi" și de a transforma astfel personalitatea și înfățișarea umană.
În baza noilor descoperiri științifice și a propriilor observații, autorul cărții Codul divin al vieții ne învață cum să ne trezim aptitudinile latente la orice vârstă. Cum? Dr. Murakami susține că o atitudine pozitivă poate activa genele necesare pentru a aduce succesul și fericirea în viața noastră, în același timp dezactivându-le pe cele negative. El numește acest proces „gândire genetica" - o abordare științifică a controlului genelor, prin cultivarea entuziasmului și a inspirației.
„Societatea umană a secolului XXI se confruntă cu provocări care nu pot fi soluționate doar prin știință ori religie. Trebuie să îmbinăm înțelegerea spirituală și cunoașterea științifică modernă pentru a depăși suferința cu care se confruntă omenirea. Cercetările atât de importante realizate de Kazuo Murakami ne duc mai aproape de acest scop.” - Dalai Lama
Despre autor:
Dr. Kazuo Murakami este unul dintre geneticienii de vârf din întreaga lume și profesor emerit la Universitatea Tsukubă, una dintre universitățile japoneze de elită. În 1963 și-a luat doctoratul în Chimie agricolă la Facultatea de Agricultură a Universității Kyoto, devenind apoi cercetător la Universitatea Oregon Health & Science. În 1976, dr. Murakami și-a început cariera didactică la Universitatea Vanderbilt, ca profesor asistent. A fost numit apoi profesor de biochimie aplicată la Universitatea Tsukubă în 1978, unde a început cercetările genetice. În 1983, a decodificat enzima renină umană cu rol important în tratarea hipertensiunii care i-a adus aprecierea internațională. În 1990 a câștigat Premiul pentru Cercetare Max Planck. În 1994 a devenit director al Centrului de Cercetare Avansată Tsukubă, de la Universitatea Tsukuba. În 1996 i-a fost înmânat Premiul Academiei Japoneze, ca recunoaștere a realizărilor sale profesionale.
