„Niciodată n-a trebuit să-l caut pe Dumnezeu: trăiesc cu el. Chiar înainte să fiu scos cu ajutorul spatulelor din burta mamei, unde aș fi rămas cu plăcere, dacă ar fi fost după mine, el sălășluia în mine, precum, la rându-mi, sălășluiesc și eu în el.
Mă însoțește neîncetat. Chiar și-n somn. Mama l-a sădit pe Dumnezeu în mine. O cuvioasă mistică de râsul curcilor care se înflăcăra din te miri ce, de la o floare de mac sau de la rahâțelul din olița al ultimului ei bebeluș. Emana credință prin toți porii.“ Fragment din carte: "Acasă nu aveam nicio carte de Spinoza (1632-1677). Nu că ar fi fost interzis: mama nu era genul de persoană care să interzică anumite lecturi. Îl socotea, pur și simplu, un filosof de mână a doua. Un panteist, ceea ce, venind din gura ei, nu era o insultă, ci mai degrabă însemna depășit, dacă nu chiar o nulitate. Prin urmare, foarte ademenit de panteism, am cumpărat Etica lui Spinoza de la o librărie din Elbeuf, iar lectura care a urmat a fost unul dintre marile șocuri din viața mea. La 18 ani, descopeream într-o carte tot ce crezusem dintotdeauna, dar fără s-o știu. Îmi citeam propriile gânduri pe care aș fi fost de-a dreptul incapabil să le formulez. Eram răscolit. Contrar lui Descartes, Spinoza reintegrează specia umană în natură. Este anti-Narcis. Demolatorul antropomorfismului care îl concepe pe Dumnezeu după chipul și asemănarea omului. Spiritul malefic ce luă în derâdere un neam omenesc care până atunci se umflă în pene. Și astăzi opera lui mai miroase ușor și seducător a pucioasă pentru cel ce-și ia osteneala să adăste în proza sa monotonă. Total văduvit de acea ironie care aduce lumină — de exemplu, cărțile lui Friedrich Nietzsche -, scrie trist. Uneori pare chiar să corespundă definiției filosofiei date de Ambrose Bierce: „Itinerar compus din mai multe drumuri ce duc dinspre nicăieri la nimic." Dar Spinoza este un soi de miracol filosofic: cu gândirea sa smerită și înceată, în cercuri concentrice, dă târcoale, până îl atinge din când în când, acestui adevăr al lumii care se îndepărtează pe măsură ce credem că l-am găsit. Descartes își construiește sistemul privind lumea cu ochii săi de om. Spinoza face pe dos: el îl privește pe om cu ochii lui Dumnezeu, specia noastră nefiind decât o părticică neînsemnată din El. Cu toate acestea, la fel ca Descartes, și Spinoza reia argumentul Sfântului Anselm. În nota propoziției a XI-a din prima parte a Eticii, scrie: „Perfecțiunea nu suprimă existența unui lucru, ci, dimpotrivă, o afirmă; imperfecțiunea însă o suprimă; așa încât nu mai putem fi siguri de existența niciunui lucru, ci doar de existența ființei absolut infinite și perfecte, adică a lui Dumnezeu. Deoarece, având în vedere că existența lui include perfecțiunea absolută, tocmai prin asta înlătură orice motiv de îndoială cu privire la existența lui și dă cea mai mare siguranță într-însa." De bună seamă, nu e convingător. Urmărea — altfel spus, felul în care îl definește pe Dumnezeu — este pasionantă. Încă din anexa primei părți a Eticii sale scrie că „totul este în Dumnezeu". "
Dumnezeu, mama si eu - Franz-Olivier Giesbert
- Autor: Fran-Olivier Giesbert
- An apariție: 2014 (vezi top cărți)
- Editura: PHILOBIA
- Nr. pagini: 176
- Categorie: Literatura Universala
