Amore more ore re

Se știe că Pavel Șușară nu e în primul rînd scriitor de literatură, că ocupația lui de bază e oarecum alta și anume aceea de critic de artă. S-a vorbit despre asta în recenziile care i-au fost dedicate, insistîndu-se pe rolul secundar pe care l-ar juca literatura unui astfel de autor „impur“.
Citește tot rezumatul cărții Amore more ore re... Nu știu cît e de important faptul și, oricum, e suficient să ne gîndim la poeții avangardiști întotdeauna indeciși în a alege o singură cale de manifestare creativă, poeții avangardiști cu care Pavel Șușară are multe în comun de altfel. Și dacă ar fi totuși să ne oprim un pic asupra „impurității“ de statut creator al lui Pavel Șușară, cred că mai degrabă constatările ar fi pozitive. Toată această contaminare cu artele vizuale de care sînt pline cele patru volume ale sale oferă în fond mai mult decît literatura , „2 în 1“ după principiul cosmeticelor la modă, ceea ce nu e tocmai rău. Mai mult decît atît, poezia pe care aceste volume o conțin nu e nici pe departe tributară esteticii artei pentru artă, deși e o poezie creată poate cu un surplus de artă, după cum se va vedea. „Impuritatea“ autorului duce la o impuritate a poeziei care o face comestibilă și chiar gustoasă pentru cititorul de azi, cititor ale cărui papile poetice se știe că s-au cam tocit de cînd cu dieteticul regim al versificatorilor metafizicieni. Toate cele patru volume despre care va fi vorba în continuare au un dichis, un fel de joc de la care pornesc și pe care nu-l abandonează pe tot parcursul. Jocurile sînt însă diferite între ele și se joacă, vorba lui Arghezi, în doi, în trei, în cîți vrei. Urmuz, volum din 1998, conține niște „reverii politicești“ sub două forme alternative care reiau cele două modele celebre: fabula lui Urmuz, cea cu morala din coadă, și rondelul lui Macedonski, E vremea rozelor ce mor. Nici că s-ar fi putut modele mai diferite, jucăușul avangardist și etericul simbolist, deși, dacă ne gîndim bine ambii autorii au în comun o anume ciudățenie de fond. Oricum, trebuie avut în vedere că aceste două modele funcționează ca forme fixe, fiind reluate de Pavel Șușară cu o minuție și o perseverență de necrezut. Acestor forme fixe li se propune un conținut comun și anume actualitatea politică românescă. Și nu orice actualitate, ci una tragi-comică, aceea de la începutul anilor ’90. Volumul trebuia să apară în 1992, nu s-a putut, iar la sfîrșitul anului 1997 autorul constată că realitatea despre care ele vorbeau nu s-a veșțejit, din păcate, dar îi menește cititorului, cu cinic optimism, să i se pară că referentul e undeva în preistorie. N-a fost să fie, cu atît mai actuale sînt ele, iată, în 2001. Toată flora și fauna de extracție fesenistă sînt de găsit în aceste poezii, cu nume, prenume, poante și porecle, încît nu prea știi de ce să te minunezi mai întîi: de farmecul literar al transpunerilor în formele fixe despre care vorbeam sau de documentele aproape istorice pe care le găsești aici. E surprinsă o întreagă atmosferă de ironie și curaj din care intelectualitatea subțire își făcuse o armă în acei ani de fesenizare a creierelor, se continuă într-un fel, de data asta pe față, lupta inteligenței și a bunului-gust contra neocomuniștilor. Era însă și mult optimism în această atitudine și o solidaritate specială, de tip Club A, dacă vreți, o solidaritate care azi ni se pare demodată că o idilă dulceagă. Dacă sînt datate aceste texte, sînt tocmai din cauza acestei ironii prea univoc direcționate și poate a numelor și situațiilor pe care trebuie să le știi ca să guști poanta: „Cic-un om suriza-tor/ A cîntat mult timp în cor./ Și-a rugat pe Marco-Polo/ Să-i dea partitură solo./ Marco-Polo, tip misto,/ A zis ocen haraso/ Neștiind că Magellan/ Face pipi în ocean./ «Vladimir! O, Vladimir!/ Strigă el ca un vampir – / Nu mai potcovi sileni/ În enclavă Cotroceni!»/ Vladimir scoase-un decret, / Zîmbi larg, privi discret,/ Și transmise prin Rompres:/ «Cartofi, niet, consensul, yes!»/ / MORALĂ: Pitulicea sau țurloiul“(62). Chiar și fără referent concret, textele de acest tip rezistă prin formă și prin absurdul comic al vecinătăților imposibile excelent împrumutate de la Urmuz, pe a cărui schemă proliferează, că în bibliografiile lui Mircea Horia Simionescu, cele mai neașteptate împerecheri: un preafericit, un emanat, vajnicul miner împreună cu personaje din Epopeea lui Ghilgameș sau cu Xenophon. Și mai au aceste texte un model bine ascuns, poate mai important decît toate celelalte: cronicile rimate de la începutul secolului XVIII, acele strămoase glorioase ale jurnalismului de tip Academia Cațavencu, unde textele lui Pavel Șușară au și apărut inițial. Poeziile care reiau rondelul lui Macedonski sînt mai flexibile formal, metrică nu e constanța, probabil pentru că poanta reluării e de data asta una pur tematică: rozele, știutul simbol politic, se veștejesc și mor. Dar nu de tot. Microparabolele și macroinsomniile din același an – 1998 sînt mici poeme în proză, să le spunem, cu un termen cam demodat, care are doar meritul de a rezolva nevoia de definiție a comentariului. Se poate vedea din titlu că nici de data asta istoria nu-l lăsă în pace pe autor, insomniile sînt date iară și de carnavalescul politic din jur, dar parabolele pe care le naște această lipsă de somn sînt mult mai puțin transparente decît fabulele din volumul anterior. Cu tot nonconformismul său, Pavel Șușară e foarte scrupulos cînd e vorba să fie consecvent speciei pe care și-a ales-o. Pe cît sînt fabulele dinainte de fabule (cu tot arsenalul de ironie groasă, de nume și porecle transparente, cu aerul lor de dojana sarcastică), pe atît aceste parabole sînt parabolice: realitatea se simte undeva, dar nu mai e arătată cu degetul, lirismul de suprafață te poate fura pînă la a uita complet referentul. Dacă în Urmuz Pavel Șușară ne-a luat de mînă și ne-a plimbat printr-o grădină zoologică plină cu cele mai hidoase specimene politice, acum ne urcă într-un carusel amețitor de unde lumea se vede învălmășită și neclară. Textele sînt aforisme dezvoltate pe melodia din Așa grăit-a Zarathustra, dar cu registrul stilistic împrumutat din basmele românești. Iată o posibilă arta poetică a acestor texte: „Unde stelele aruncă verticale în rouă crește iarba neagră ca în tavă litura de iele sau de cai ieșiți noaptea din vis ca din adîncul izvoarelor. Cine o călcă, pășește soldiu, umbla cu gura strîmbă prin lume, pierde unul cîte unul lucrurile din jur și cade în beția de a pune cuvinte, ca niște pansamente, pe locurile goale.“ (Iarba neagră, 41). Nici vorbă de ofertă democratică a volumului anterior, microparabolele din Veto sînt mici contorsionari metaforice pentru un cititor el însuși sucit și dedat la rafinerii. În 2000, Pavel Șușară vine cu alte două volume, la fel de trăznite ca și primele două, dar cu un conținut mult mai personalizat. Autorul devine cum nu se poate mai intim, politică și realitatea socială au rămas undeva în urmă, lăsînd locul dragostei și copilăriei. Opt povești adevărate cu ființe minunate e o carte pentru copii, în măsura în care literatura pentru copii e cu adevărat pentru ei. Se știu frisonantele analize pe care oamenii mari le-au făcut, de pildă, la Alice în țara minunilor (și textele lui Pavel Șușară pot fi cu ușurință victime ale unui astfel de elan psihanalitic), așa încît devine un lucru de tot delicat să comentezi asemenea literatură. Ce se poate spune cu siguranță e că aceste povești în versuri simple sînt construite cu un belșug de imaginație după principiul etiologiilor copilăroase. Fără să fie dulcege sau enervant infantile, cum se întîmplă deseori cînd un adult își subțiază vocea pentru a fi pe placul puștilor, poveștile acestea cu personaje din lumea satului reușesc să fie simpatice și naturale și nicidecum atemporale ca basmele, ci făcute conștient pentru copilul de azi internaut și MTV-ist. Au și o tandră dimensiune pedagogică pentru că autorul nu-și ascunde neologismele de urechile copiilor, ci le explică în ultima parte într-un glosar delicios: „EXTAZUL e-alunecare/ De la discotecă-n vis/ e ruptura care mînă/ sufletul în paradis./ În extaz se-afundă sfinții cînd îl văd pe Dumnezeu,/ cînd plutesc aievea-n ceruri/ tocmai lîngă curcubeu./ Și acuma, ia aminte,/ de ești mic sau de ești mare,/ că extazul nu-i ca dere,/ el e vis și înălțare“. Sau: „RABLA este-un lucru prost,/ o mașină hîrbuită,/ mintea rea, nechibzuită,/ și vorbitul fă ra rost./ Omul slab și ramolit,/ calul care-acuma-i gloabă/ și cocoșul cel de tablă,/ cu-al său pinten ruginit,/ toate-s una. Și-aia-i RABLA!“. Volumul Tetraktys din 2000 a fost nominalizat de către juriul ASPRO pentru experiment. Puțin a lipsit ca simpaticul corn de berbec, trofeul transmisibil, să ajungă anul acesta la Pavel Șușară. Volumul are cu siguranță o certă dimensiune experimentalistă, ilustrațiile Cristianei Radu, utilizarea diverselor corpuri de literă pentru a delimita voci și perspective, ludicul și rafinamentul cu care ne-au obișnuit cei de la Editura Brumar, toate acestea și multe altele pledează pentru ineditul acestei cărți în care chiar și detaliile tehnice sînt făcute cu dichis. Iată ultima parte a colofonului: „Dar ce este, bre, Tetraktys-ul ăsta,/ ce dracu de gîngănie smulsă din pîntecele tradiției o mai fi și el,/ ar putea să întrebe cu privirea în gol fratele meu cititorul,/ care n-a răzbit pînă aici și nici n-a stat la masă, acolo, pe terasă/ cu palmieri, la o aruncătură de chibrit de candidatul Ciuhandu,/ împreună cu Șerban, cu Gabriel, cu Adrian și cu mine./ – Este locotenentul lui zece, spun eu, adică loco tenent,/ iar Șerban mă aprobă și-mi zice:/ – S-o scrii și p-asta, cu locotenentul, s-o adaugi undeva./ – Negreșit, îi răspund, o scriu eu la urmă,/ și am scris-o asta zi, 20 iunie, ora 11,10/ la o zi după ce Băsescu a fost confirmat ca/ primar al Bucureștilor,/ și o bat definitiv în cuie,/ aici, mai jos, la… colofon“. Povestea de amor, pentru că există una, e bine ascunsă printre tot felul de dichisuri: vocile masculin îngroșate și problematizante la nesfîrșit sau feminin afirmative, un metatext continuu, accente de avangardism soft, intertexte la tot pasul. Cele patru părți ale poveștii încep fiecare cu lungi subtitluri în tradiție clasică în care autorul se preface a fi un onest explicator a ce va urma, e pusă în scena iluzia transparenței. Jocul e seducător, pentru că acest ghem de sens e unul fals și o puzderie de fire divergente scapă din el și formează o poveste în rețea complicată. Să fie iubire? Să fie teorie literară? Să fie un fel de manifest poetic? Răspunsul e mai puțin important. Cartea e splendidă. Citește mai puțin...