Ai trecut de vârsta jurnalului unui puști? Fă cunoștință cu Joe Cowley! Joe Cowley este un băiat de 14 ani, fan Star Trek, care tocmai a intrat la liceu și s-a hotărît să-și facă un blog care să-l ajute să-și facă ordine în viață.
Joe este inteligent și amuzant, își dorește să devină caricaturist și să-și facă o prietenă. Duminică, 1 ianuarie Deci faza e următoarea: m-am hotărât să-mi fac blog. Unul PRIVAT. Ideea e să mă ajute să-mi pun ordine în viață pentru că, sincer, mai rău de-atât nu prea se poate… 1. M-am ales cu porecla Boratură după ce am vomitat pe Louise Bentley în parcul de distracții. 2. Îmi iau zilnic șuturi în fund de la inamicul meu Gav James. 3. Așa-zișii cei mai buni prieteni ai mei sunt gata să mă omoare în încercarea de a câștiga premiul cel mare la o emisiune-concurs. Nu mai poate continua așa! Trebuie să fac ceva dacă nu vreau să ajung ca Morris Nebunu’, care își face veacul prin parc crezând că e Iisus Hristos. Cel puțin, asta e planul… Fragment: „Vineri, 10 februarie O, Doamne! Sunt așa de stresat, că mi-au apărut milioane de coșuri pe frunte! Milioane! Arătă ca niște mici căpățâni! De parcă s-ar ține un congres pe sprâncenele mele. M-am gândit să fac și un desen aici. Dar nu m-a ajutat deloc să mă simt mai bine. Este exact ce-mi trebuia pentru întâlnirea de mâine cu Lisa. Aș fi vrut să fiu un emo ca Natalie, ca să le pot acoperi cu fard sau cu un breton pleoștit. Am întrebat-o pe mama dacă nu mi-ar putea împrumuta niște bani să-mi tratez coșurile. Mi-a spus că eram perfect așa cum arătăm și m-a sărutat pe fruntea dezgustătoare. Nu m-am lăsat impresionat, drept care mi-a permis să folosesc pudra ei. Eu nu consider că pudra este fard. OK? Pur și simplu nu e. Nu mă judecați. 11 p.m. Seara, am urcat la mine și am dat peste Gav fumând în patul meu. A râs și m-a poreclit „Față de Braille". - Adică, nu, nu ești Față de Braille, a spus. Orbii chiar vor să atingă semnele Braille. M-am întors și am luat-o spre odaia mamei, ca să pun problema camerei de oaspeți, dar de dincolo de ușă răzbăteau niște zgomote care m-au tulburat profund, așa că am coborât la parter și am dat volumul televizorului la maximum. La știri era un reportaj despre seceta din Africa și m-a făcut să-mi dau seama că acolo trăiau o mulțime de oameni care o duceau mult mai rău decât mine. Apoi m-am întrebat cât m-ar fi costat să-I trimit pe Gav acolo. Dacă nu mi-aș fi pierdut slujba de la duba de carne, aș fi putut strânge de un bilet de avion. O voce veniță din bucătărie a acoperit volumul televizorului. Strigă numele meu.„