Memoria stă în însăși miezul religiei. Zakhor, imperativul moral de a-ți aduce aminte, răsună reverberant în paginile Scripturii evreiești. De nu mai puțin de o sută șaizeci și nouă de ori se face auzită porunca în Biblia ebraică, amintind poporului ales să nu își uite angajamentele luate față de Dumnezeul său (Yerushalmi, 1982, p.
5). Cu o persistență ciocănitoare, în cadențe ritmice agasante, popmul lui Israel este chemat la rememorare. Poporul Cărții — cartea fiind înțeleasă ca fond scriptural în care sunt păstrate aceste bântuitoare stăruințe spre neuitare — Întruchipează, din acest motiv, exemplaritatea comunității memoriei. Memoria este consubstanțială religiei ebraice. Lucrul acesta se verifică din plin și în cazul crești-nismului, care a absorbit, spongios, etica ebraică a neuitării. Imperativul aducerii aminte s-a încuibat tocmai în ritualul nodal al cultului creștin. Frângerea pâinii, ce stă la baza tainei împărtășaniei, conține în sine porunca euharistică: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea" (Luca, 22:19) Lucrarea abordează, într-o manieră simultan comprehensiv-holistică și detaliat-analitică, fenomenul memoriei istorice românești, așezat de autor în centrul nervos al identității naționale. Interogând fenomenul pe care și-l fixează ca obiect de cercetare de pe poziții social-construcționiste, abordarea analitică propusă de Mihai Stelian Rusu reușește să surprindă, desfășurate în durata lungă a ultimelor două secole de existență istorică românească sub zodia ideii naționale, diferitele ipostaze sub care s-a alcătuit memoria istorică elaborată pentru a ține treaz trecutul românesc în conștiința colectivă. Alături de ideea națională, luată drept axa centrală a identității românești și vectorul memoriei istorice, educația școlară este acreditată nu doar ca principala agenție de naționalizare identitară, ci și ca o crucială instituție culturală a memoriei naționale. Fără excepție relativ la regimul politic în care a fost organizată exercitarea puterii de stat, școala a fost însărcinată ideologic cu misiunea de a socializa populația în narativa dominantă despre trecut favorizată de status quo-ul politic. Ca atare, cartea scrutează tripticul relațional configurat între identitate-memorie-educație, arătând, pe de o parte, cum identitatea este dependentă de memoria istorică și cum, pe de altă parte, atât identitatea, cât și memoria utilizează educația ca instituție socială pusă în slujba socializării populației în acest 'complex identitar-mnemonic' în care rezidă conștiința istorică de sine a unei colectivități. Din Cuprins: ◊ Memoria istorică, identitate națională, educație publică: tripticul 'complexului identitar-mnemonic' ◊ Chestiuni de metodă: hermeneutică discursivă ◊ Pedagogia națiunii: propovăduirea romanității prin manualele școlare ◊ Reglarea conturilor cu trecutul comunist: politicile tranziționale ale memoriei
