Pornind de la cele mai recente studii din sfera psihologiei, neurologiei sau a bolilor de nutriție și de metabolism, dr. Marie Thirion analizează mecanismele care stau la baza senzației de foame, a plăcerii și a sațietății, dar și comportamentul pe care îl avem într-un anumit mediu nutrițional.
Citește tot rezumatul cărții De ce mi-e foame?...
De la cea mai fragedă vârstă, experiențele alimentare ne cimentează fundamentul pornind de la care apare senzația de foame. Cauzele îngrășării și ale obezității din Occident sunt mult mai profunde decât erorile dietetice individuale. Argumentele așa-zis științifice care vin să sprijine un anumit regim alimentar sau altul sunt extrem de simpliste. în societatea în care trăim, una a abundenței alimentare, trebuie să ne întrebăm permanent ce înseamnă să fii echilibrat (sau în ce constă dezechilibrul), astfel încât să ne adaptăm cât mai bine la modul de viață din zilele noastre și la nevoile reale pe care le avem. Această carte inovatoare ne invită să înțelegem totul despre foame, o pulsiune care ne ajută de altfel să trăim și să ne dezvoltăm. Din aceeași colecție: „Postul negru, o nouă terapie“ „Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. însă, imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate. Poate că, înțelegând mai bine diverșii parametri ai acestui echilibru și numeroșii factori posibili ai dezechilibrului, vom ajunge să apreciem altfel foamea, această minunată pulsiune care ne face să trăim, să savurăm, să creștem și să dăinuim…“ „Nu există soluție satisfăcătoare nici pentru îmbătrânire, nici pentru moarte, nici pentru surplusul de greutate (...) Așadar, că suntem slabi, durdulii, dolofani sau mai mult de atât, haideți să ne mișcăm mușchii, să ne îndreptăm mintea către pasiuni non-alimentare (prieteni, ieșiri, muzica, expoziții etc.), în loc să ne ducem direct la frigider, la ecran sau la sticla de whisky; să ne recăpătăm moralul, entuziasmul, bucuria de a trăi, elanul veritabil, chiar dacă îmbătrânim, chiar dacă viața e grea. Să evităm, măcar pentru copiii noștri dacă nu pentru noi înșine, să ne umplem golul existențial mâncând.“ Carte recomandată de Mihaela Bilic în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din carte: "Când adultul se înșală Copiii mici nu se hrănesc singuri, ci sunt hrăniți... Greșelile sunt frecvente și pot determina o condiționare eronată. Insatisfacția inconștientă (a bebelușului sau a mamei!) poate induce comportamente anarhice, uneori chiar pierderea oricărui reper interior în ceea ce privește nevoia și satisfacția. Prima greșeală. De multe ori, porțiile impuse sunt prea mari și copilul este somat să termine tot ce are în farfurie. El se deprinde cu un volum mediu excesiv. În mod inconștient, copilul înregistrează faptul că are nevoie de respectivul volum în biberon, în farfurie sau în stomac, cu toate că o rație mai mică ar fi fost arhisuficiență pentru o creștere normală. Altă greșeală: atunci când este hrănit cu lingurița, forțându-i-se astfel gura și limba, copilul se obișnuiește cu presiuni mecanice excesive care întipăresc în creierul lui o senzație intensă; senzație căreia îi va găsi cu greu un substitut pentru a se simți satul atunci când se va hrăni singur. El se condiționează astfel în funcție de ceea ce simte la nivelul gurii. Dacă este obișnuit să fie forțat, bruscat, copilul risca, pentru a se simți hrănit, să caute pe tot parcursul vieții sale aceste senzații puternice. O altă greșeală clasică: unii părinți îi oferă copilului de șase luni biberoane cu lapte în timpul nopții și apoi îl duc la doctor plângându-se că „nu mănâncă nimic", pentru că porțiile pe care le acceptă bebelușul peste zi sunt minuscule. Altă greșeală, comisă ceva mai târziu: copilului i se interzice total cutare sau cutare aliment îmbietor, cu riscul de a-i crea o asemenea frustrare încât, de îndată ce produsul respectiv va deveni disponibil, micuțul se va năpusti fără limite asupra lui! Încă o greșeală: a-i impune copilului să mănânce „curat", să nu se murdărească, să nu verse nimic pe șervețelul de masă sau pe podea, să nu împroaște cu piureul său cu sucul de portocale. Până la 3 ani, copilul se află cu precădere într-o dispoziție ludică. Pe toți ne-a încântat, la vremea noastră, să suflăm plescăind din buze și să împroșcăm mâncarea. Să nu amestecăm totul în ierarhia deprinderilor. Până să ajungă să nu își mai murdărească scutecele, copilul trebuie mai întâi să meargă, să alerge, să se poată așeza pe vine. Comanda neurologică a sfincterelor apare abia ulterior. Până să poată mânca păstrându-se curat, cel mic trebuie, mai întâi, să învețe să mănânce. "
Trăim într-o lume preocupată şi îngrijorată de alimentaţie şi de greutatea corporală, mai ales de când incidenţa obezităţii şi consecinţele ei pe termen lung (de la hipertensiune arterială, diabet şi până la artroze şi insuficienţe cardiace) se dovedesc dificil de controlat, într-un context în care stilurile de viaţă contemporane încurajează din plin apariţia acestor patologii. Pe lângă orice alte tulburări metabolice preexistente sau dobândite, la baza acestei probleme de sănătate globale rămâne în primul rând apetitul şi aportul alimentar pe care îl aducem organismului. Dietele şi regimurile pretins miraculoase au împânzit piaţa şi spaţiul public promiţând să ne salveze de la povara kilogramelor în plus. Dau ele rezultate cu adevărat? E suficient să ne întoarcem la alimentaţia organică şi naturală, să ne măsurăm porţiile de mâncare şi să ne disciplinăm voinţa pentru a beneficia de o transformare completă, profundă, sănătoasă pe termen lung? Pediatră şi nutriţionistă franceză Marie Thirion pare să fie sceptică în această privinţă, citând studii care sugerează că 95% dintre cei care au încercat diete şi regimuri de slăbit au revenit, dacă nu chiar au depăşit greutatea iniţială în 5 ani de zile de la abordarea dietelor. Pentru a înţelege acest fenomen, Marie Thirion propune o abordare atentă a mecanismului cu care ne luptăm de fapt în tot acest război pe care l-am declarat îngrăşării, un mecanism care se construieşte de timpuriu şi care e, pe cât de complex, pe atât de vulnerabil, anume foamea Aparent, foamea e o senzaţie uşor de recunoscut pe care o asociem cu un semnal precis al organismului al necesităţii de a-i reface rezervele energetice epuizate. Doar că, departe de a fi un mesaj punctual şi util al unui dezechilibru energetic, foamea este un fenomen condiţionat atât biologic cât şi socio cultural şi îşi dezvăluie valenţele multiple în inventarul operat de medicul francez: vorbim de o foame pendul (foamea declanşată de orele de masă cu care suntem obişnuiţi care poate să dispară de la sine dacă am depăşit ora respectivă fără să mâncăm), foamea volum (pe care o satisfacem doar îngurgitând volumele din farfurie cu care suntem obişnuiţi), foamea pasivă a celor obişnuiţi să li se pregătească mâncarea (care e uşor de satisfăcut, chiar şi cu porţii mici atunci când preparatele nu sunt la îndemână sau, dimpotrivă e dificil de potolit, când totul e disponibil pe masă), foamea emoţională (când mâncăm mai degrabă pentru a ne consola psihologic) sau foamea de adaptare (dat fiind faptul că suntem fiinţe sociale, putem simţi foame când suntem invitaţi la masă, când vedem pe altcineva mâncând). Originile variabilităţii acestui fenomen al foamei (atât de anxiogen pentru strămoşii noştri – e suficient să ne analizăm limba pentru a observa o mulţime de expresii care traduc angoasa alimentară) sunt legate de evoluţia noastră ca specie: încă de la apariţia omului, strămoşii au experimentat incertitudini legate de obţinerea hranei, astfel că s-au adaptat să mănânce oricând şi aproape orice (adică să fie culegători-omnivori-ronţăitori) şi să fie capabili să îşi facă stocuri suficiente pentru perioadele de penurie. Dar dacă în urmă cu mii de ani, condiţiile de viaţă erau grele iar eforturile fizice solicitante şi constante îndreptate spre obţinerea hranei echilibrau acest profil al mâncăciosului la orice oră, astăzi, când surplusul şi sedentarismul sunt definitorii, lucrurile s-au dezechilibrat. Marie Thirion analizează apoi felul în care foamea e condiţionată de evoluţia noastră, încă din stadiul intrauterin şi până la stadiul de adult. Autoarea face o trecere în revistă a greşelilor de alimentaţie şi a prejudecăţilor părinţilor care pot avea un impact nociv în modelarea apetitului copiilor mai târziu. Aşa cum sugerează Thirion, plânsul nou născuţilor nu e neapărat legat de hipoglicemia tradusă în foame, cât mai degrabă de experienţa izolării, a separării (care inundă creierul cu hormoni de stres şi poate creşte sensibilitatea copiilor la stres mai târziu) – copilul trebuie să primească de timpuriu atenţie şi hrană, nu din teama de privare alimentară, cât mai degrabă pentru a întări satisfacţia siguranţei şi contactului. Autoarea marchează mai departe şi alte momente esenţiale şi gesturi necesare pentru condiţionarea unui apetit sănătos (în momentul diversificării alimentaţiei, la trei ani când copilul începe să mănânce singur, să îşi aleagă cantităţile şi chiar să refuze mâncarea, în adolescenţă când există riscul de a cădea în extrema anorexică sau bulimică) până la atingerea vârstei adulte. Odată ajunşi la maturitate, foamea adultului, modelată de educaţia din copilărie va fi influenţată de cantitatea de efort, de anotimpuri, de automatisme, de factorul social sau de boală iar Marie Thirion face o trecere în revistă destul de tehnică a fiziologiei digestiei şi a absorbţiei nutrienţilor. Două circuite sunt puse în evidenţă în reglarea foamei: circuitul scurt în care care centrul foamei activat de hormonii locali ai tubului digestiv, efort fizic sau frig declanşează şi centrul plăcerii, motivând aportul nutritiv prin eliberarea endorfinelor (e plăcerea arhaică a vânătorului culegător ronţăitor capabil să reacţioneze la orice cantitate de hrană). Al doilea circuit de reglare, circuitul pe termen lung este şi cel mai recent studiat şi examinat şi ar putea fi capabil să răstoarne, pesimist, multe dintre eforturile şi aşteptările noastre în privinţa slăbitului. E vorba de circuitul care are la bază adipocitul – celula grasă care nu este doar un depozitar ci un element activ în reglarea aporturilor, prin secreţia unor hormoni importanţi, dintre care leptina, cea care menţine stabilitatea cantitativă tisulară este practic hormonul care controlează saţietatea. Dereglările receptorului hipotalamic pentru leptină-melanocortină sau cantitatea redusă de leptină duce la dispariţia saţietăţii şi ne face să pierdem controlul asupra aportului alimentar. Este ceea ce răstoarnă optimismul în ceea ce priveşte regimurile care ne înfomețează: scăderea în greutate duce la consumul de grăsimi, la scăderea cantităţii de leptină, la generarea unei senzaţii de foame mult mai intense şi pe termen lung. Problema e că şi în măsura în care refacem depozitele de grăsime (cedând poftelor alimentare), creşterea secreţiei de leptină la valoarea iniţială va fi mult mai lentă deci vom păstra o foame greu de potolit chiar şi după ce am revenit la greutatea corporală iniţială (ceea ce explică de ce, după fiecare regim eşuat, ne îngrăşăm şi mai tare). Consecinţele acestor interpretări sunt sumbre: pe de o parte orice perturbare a mecanismului complex al foamei va antrena dezechilbre, de la încetinirea metabolismului bazal, la creşterea absorbţiei alimentelor, la remodelare adipoasă, la creşterea hormonilor de stres şi dereglare imunologică. Pe de altă parte regimurile de slăbit miraculoase evaluate de Thirion s-au dovedit contradictorii şi ineficiente. Aşadar cei ce doresc o schimbare radicală a stilului de viaţă obligatoriu trebuie să dubleze regimul cu activitate fizică şi mai ales, să se pregătească să le menţină cu consecvenţă toată viaţa (orice deviere de la noul stil de viaţă impus va avea consecinţe mai grave în ceea ce priveşte greutatea corporală, decât dacă acesta nu ar fi fost început). Pur şi simplu mecanismul foamei şi evoluţia adaptativă a organismului în mii de ani sunt mult prea complexe pentru ca o intervenţie modelatoare, fie cu regimuri sau pastile să le poată modifica fără să le dezechilibreze. Între riscul de a ne condamna la o consecvenţă greu de îndurat de-a lungul a zeci de ani (care va păstra un arhicortex perpetuu neconsolat şi o serie de adipocite rebele) şi fatalitatea kilogramelor în plus de care nu putem scăpa, Mărie Thirion ne propune o concluzie consolatoare cinică: nu ne rămâne decât să ne îngrijim de modelarea precaută a instinctului alimentar al copiilor noştri, sugerându-se subtil că adulţii de astăzi reprezintă o generaţie pierdută în luptă cu kilogramele. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...
