Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Își încheiase studiile la Conservator, iar experiența lui de dirijor era minimă, când i s-a ivit ocazia să preia conducerea Filarmonicii din Berlin, pesemne cea mai prestigioasă orchestră din lume, pentru că dirijorul ei principal, Wilhelm Furtwangler, se refugiase în Elveția și urma să fie „denazificat”.
Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui Celibidache. Ce a urmat ține de jocul orgoliilor și susceptibilităților unor personalități accentuate – și a dus la îndepărtarea lui Celibidache de Filarmonica din Berlin pentru multă vreme. Cartea lui Klaus Lang e construită în jurul corespondenței Celibidache– Furtwangler și a altor documente, multe dintre ele inedite, iar dincolo de interesul stârnit de complicațiile care au apărut în viețile unor mari muzicieni – și Karajan e un personaj important în această poveste –, este o excepțională mărturie privind psihologia dirijorilor, a artiștilor în genere
