Simtul stilului

În această carte distractivă și instructivă, Pinker regandește ghidul de utilizare a limbii în funcție de exigențele secolului XXI. În loc să deplângă declinul acesteia, să ne plictisească cu poveștile despre lucrurile care îl scot din sărite sau să recicleze edicte false din manualele de acum o sută de ani, Pinker aplică observații pătrunzătoare din științele limbajului și ale minții, provocându-ne să creăm o proză clară, coerentă și elegantă.
Citește tot rezumatul cărții Simtul stilului... Cartea este plină de exemple de proză modernă nemaipomenită sau, dimpotrivă, înfiorătoare și, evitând tonul mustrător și gusturile spartane ale manualelor clasice, ne arată modul în care arta scrierii poate fi o formă de măiestrie delectabilă și un subiect intelectual fascinant, de sine stătător. Simțul stilului se adresează scriitorilor de toate felurile și cititorilor interesați de litere și literatură și  curioși cu privire la modurile în care științele minții pot ilumina felul în care limba funcționează cel mai bine. O lucrare nemaipomenită! Doar Steven Pinker ar fi putut scrie această carte minunată și slavă cerului că a făcut-o. „Scrisul de calitate poate răsturna felul în care este percepută lumea“, scrie el, iar Simțul stilului va răsturna modul în care vă raportați la scrisul de calitate. Curiozitatea și încântarea lui Pinker iluminează fiecare pagină, iar atunci când spune că stilul poate face lumea mai bună, îl credem. Patricia T. O'Connor, autoarea Woe Is I și co-autoarea Origins of the Specious Este bine să avem o minte atât de vioaie și limpede că a lui Pinker, care aduce ideile științei cognitive în atenția publicului. - Los Angeles Times Ce gânditor și scriitor superb este… Pinker este un star, iar lumea științei este norocoasă să îl aibă. - Richard Dawkins Pinker scrie ca un înger. - The Economist Curios, inventiv, neînfricat, neastâmpărat. - The New York Times Fragment din carte: Prin urmare, ca scriitori, ar trebui să pătrundem în mintea cititorilor noștri și să fim atenți la cât de ușor este să revenim la jargonul limitativ și la abstracțiunile personale. Dar aceste eforturi sunt și ele limitate. Nimeni nu are, și puțini dintre noi ar dori-o, puterea clarviziunii care ne-ar expune gândurile personale ale tuturor. Pentru a scăpa de blestemul cunoașterii, trebuie să trecem dincolo de propriile noastre puteri divinatorii. Trebuie să închidem bucla, după cum spun inginerii, și să primim un semnal de feedback din lumea cititorilor - adică să arătăm o ciornă unor oameni asemănători cu publicul spre care țintim pentru a afla dacă ne pot urmări. Sună banal, dar este, de fapt, profund. Psihologii sociali au descoperit că suntem prea încrezători, uneori până în pragul iluzionării, în abilitatea noastră de a ghici ce cred alți oameni, chiar și cei care ne sunt cei mai apropiați. Numai după ce îi întrebam descoperim că ceea ce e evident pentru noi nu e evident pentru ei. De aceea scriitorii profesioniști au editori. Tot din același motiv, politicienii consultă sondajele de opinie, corporațiile organizează focus grupuri, iar companiile de pe internet folosesc testarea A/B, în cadrul căreia încearcă două designuri ale unui site (versiunile A și B) și colectează date în timp real pentru a vedea care dintre ele primește mai multe clicuri. Majoritatea scriitorilor nu își pot permite focus-grupuri sau testări A/B, dar pot ruga un coleg de apartament, de muncă sau un membru al familiei să citească ce au scris și să comenteze textul. Nu este nevoie ca recenzenții tăi să constituie un eșantion reprezentativ din publicul-tintă. Deseori e suficient să fie altcineva decât tine. Asta nu înseamnă că trebuie să implementezi absolut toate sugestiile pe care le oferă. Fiecare comentator are propriul său blestem al cunoașterii, laolaltă cu fixurile, cu punctele moarte și nemulțumirile sale, iar scriitorul nu le poate satisface pe toate. Numeroase articole academice conțin concluzii care nu decurg din premise și digresiuni, în care autorii se blochează, la insistența unui recenzent anonim care are puterea să le respingă dacă nu se conformează. Proza bună nu este niciodată scrisă de un comitet. Scriitorul trebuie să o revizuiască, drept reacție la un comentariu, când acesta vine de la mai mulți cititori sau când scriitorul îl găsește justificat. Iar asta ne conduce spre un alt mod de a scăpa de blestemul cunoașterii: arată-ți ciorna ție însuți, ideal după ce a trecut suficient timp ca textul să nu mai fie familiar. Dacă ești ca mine, te vei trezi gândind: "Ce am vrut să spun prin asta?" sau "Cum se leagă asta?" sau, mult prea des, "Cine a scris porcăriile astea?". Am auzit că sunt scriitori care pot scrie un eseu coerent din prima, cel mult verificându-l pentru a elimina greșelile de tipar și pentru a mai adăuga câte o virgulă, înainte de a-l trimite spre publicare. Probabil că nu ești unul dintre aceștia. Majoritatea scriitorilor șlefuiesc ciorna după ciornă. Eu rescriu fiecare propoziție de câteva ori înainte de a trece la următoarea și revizuiesc fiecare capitol de două sau de trei ori înainte de a-l arăta cuiva. Apoi, cu feedbackul la îndemână, revăd capitolul de două ori înainte de a reface parcursul și de a șlefui întreaga carte de cel puțin două ori. Abia apoi merge la corector, care o mai ia de două ori la citit. " Citește mai puțin...