„Ceru o cameră la ultimul etaj pentru că dorea să vadă orașul cât mai de sus. Luă cina în Piața Sfatului într-un restaurant în stil german, decorat cu mobilă veche și poze de peste o sută de ani.
Ar fi schimbat mai multe vorbe cu chelneriță, dar nu știa cum și ce să spună. Ieși și se plimbă prin orașul medieval ca un cavaler teuton rătăcit, întors în timp să vadă dacă turcii nu au ars de tot Biserica Neagră, dacă lucrurile întoarse pe dos s-au reașezat în vreo matcă după ultimele invazii, delapidări și jafuri. Orașul arătă bine. Avea senzația că pe strada vede fete cunoscute și aștepta cu o emoție bizară ca la un moment dat cineva să-l bată pe umăr și-i spună:„Hei,Dane; nu te-am mai văzut de-o viață. Ce-i cu tine pe-aici, băiatule?...”, dar nimeni nu-l bătu pe umăr, nimeni nu-i aruncă nicio privire. Ar fi vrut ca mama lui să fi fost aici cu el, să vadă cum arată acum orașul din care fugiseră. Ar vrut, dar nu cu o dorință arzătoare.. Nici nu avusese vreodată dorințe arzătoare.
