Horea in grumaz. Inger pazitor si ispita

Cartea pe care am scris-o este una de împăcare. Cartea drumului meu de cunoaștere și înțelepciune, în care horea mi-a fost și înger păzitor, și ispită. Mulți oameni se întreabă dacă valorile trecutului vor rezista în avatarurile mileniului trei.
Citește tot rezumatul cărții Horea in grumaz. Inger pazitor si ispita... Astăzi, prezentul este hodorogit. Vătămat de trecut, este umil, neînsemnat și nevoiaș. Prezentul este ținut în derută, este rătăcit. Raportarea permanentă la trecut a devenit un clișeu. Este adevărat că reprezintă și o modalitate de venerare a strămoșilor, dar nu trebuie să invocăm tot timpul moaștele trecutului. Prezentul are taine noi, este un urcuș, ne dă putere. Nu-l putem lăsa în singurătate. El se va lumina prin înfăptuirea, puterea, forța și tăria lui, ne va proteja de reacțiile trecutului datorită ritmicității sale. Nu-i grija mea ce se va întâmpla cu trecutul. Eu trebuie să trăiesc prezentul, horind... - Grigore Lese În ziua de astăzi, asistăm la o decadență a muzicilor rurale și urbane. Ele nu mai au forța, energie și valoare. Se desfășoară în formule stereotipe și uniformizate. Libertatea de a hori nu se lăsa însă învinsă de trecerea vremii. Horitorul trebuie «să stâmpere». De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibărește oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspirație, măiestrie, este un prilej care îți aduce fericire și izbânda. «Doamne, mândru-i a ști hori!» Horea te împlinește, te face om întreg. Când viețuim în duhul horilor, traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt și nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămoșii mei și urmașii mei. - Grigore Lese Fragment din volumul "Horea în grumaz. Înger păzitor și ispită" de Grigore Lese: "Ceea ce trebuie să știm este că țăranul, fie că horește, joacă sau zice în ceteră, transmite o solemnitate care nu ține de gust sau de modă, ci de rosturile adânci ale ființei. Odată descoperite și înțelese aceste lucruri, vom respinge automat și ireversibil producțiile artizanale, folclorizate. Când cineva, indiferent de vârstă, de locul în care s-a născut, de educație sau de cultură, ascultă întâmplător muzicile de strat vechi, este imposibil să nu se regăsească. Acum satul este confuz, influența urbană e majora, prostul gust a devenit etalon. Mai rău nu se poate, așa că sper într-o recuperare a firescului, a arhitecturii tradiționale, a pânzelor, a țesăturilor. Sigur că modernizarea e obligatorie, toți oamenii tind spre o viață mai ușoară, dar păstrarea „tiparului", a amprentei locului se poate reconstitui și valorifică la nivel vizual și spiritual. Întoarcerea la materialele de construcție tradiționale, ecologice este obligatorie. Legătura puternică cu transcendență, cosmicitatea armonioasă a lumii reflectată de artă țărănească nu cred că au murit. Mai mult, sunt sigur că ele vor constitui baza unui nou orizont spiritual. Mai demult există o asemănare până la contopire între structura caselor și a horilor, între ornamentica vaselor și a urzelilor. Originalitatea își așternea amprenta, iar rostul rânduia plăsmuirile țăranilor. În tot ceea ce făceau, oamenii din comunitățile închise erau laolaltă, creau unitar, erau inventivi, ingenioși și ziditori. Prin hori, feciorii furau inima fetelor, iar prin semnele de pe cămăși fetele furau ochii feciorilor. Există în mentalul țărănesc un mister al vieții ascunse. Urzeala horilor și a cămășilor țărănești trezea dorințele, ardoarea și năvălnicia tinereții, asigura legătura a toate câte sunt pe lume. Horile și cămășile se țeseau în taină, ele legau timpul și sufletele. Era o țesătură nocturnă, intuitivă și discursivă. Prin ea, sufletele se întrupau. Horile îmbătrânite. Agonia chibzuinței și a rostului lumii De 25 de ani, muzicile țărănești sunt ca o pradă. Agresate în fiecare zi, își pierd emoția, valoarea. În sat intră cine vrea și când vrea, înregistrează, filmează și are pretenția că deține adevărul absolut despre muzicile satului. Dar, oare, într-un domeniu atât de eclectic, plin de parțialități, în care ce se cânta pe o uliță nu se cântă pe cealaltă uliță, poți ști adevărul? S-au creat instituții de cercetare pe acest segment, oamenii aceștia sunt ca furnicile pe pod. Se ascund după instituții, nu-i cunoști, nu le mai cântă sufletul, au devenit ursuzi, respiră prețiozitate, uneori răutate, sunt frustrați. Există muzee ale satului. Le vizităm și ne întrebam cum au fost satul cel adevărat, oamenii, viața lor, cum horeau, cum ziceau din instrumente. Din horile îmbătrânite au ajuns la noi doar semne imprecise. Nu putem ști adevărul. Ne închipuim. De 25 de ani ne închipuim. Muzicanții umblă dintr-un loc într-altul, de la o televiziune la alta. Și-au ieșit din rost. La nunțile satului nu mai sunt chemați, primesc puțin din partea comunității."