Zambind printre nori

Când l-am condus pe Mourad la aeroport, ne considerăm logodnici și știam că despărțirea noastră era doar temporară, urmând să plec cât de curând la el, la Nancy; ceea ce s-a și întâmplat, însă abia în toamna anului 1992.
Citește tot rezumatul cărții Zambind printre nori... Întârzierea avea, printre altele, o cauză fericită, datorându-se unei burse guvernamentale în Japonia, pe care am primit-o ca profesor de limba japoneză în străinătate, la The Japan Foundation - Japanese Language Institute din Saitama, un orășel satelit al Tōkyō-ului.    Lui Mourad îi plăcea mult să facă poze, iar după una dintre ele - în așteptarea mea la Nancy - a pictat un tablou extrem de sugestiv, pe cât de premonitoriu, reprezentând o străduță înzăpezită, din centrul orașului Zărnești, care duce spre cimitirul unde odihnesc strămoșii mei. Mai am încă două tablouri de la el, cel puțin la fel de simbolice și pline de tâlc: un răsărit de soare văzut de la fereastra garsonierei lui din Nancy și o copie excelentă după un peisaj al lui Paul Cezanne, înfățișând - în culori calde, tomnatice, învăluitoare ca parfumul roadelor coapte - un sătuc din sudul Franței.    Pentru mine, doar aparent a decurs viața la fel după plecarea lui Mourad; de fapt, trăiam într-o realitate paralelă, cu dorința aprigă de a mă alătura lui, în Franța. Era însă mai greu decât credeam, el fiind student, iar eu proaspăt absolventă: predăm limba japoneză și doar sporadic lucram ca translator, în vreme ce Mourad, pe lângă facultate, era în căutarea unui job în domeniul arhitecturii. În acest context, bursa oferită de Ambasada Japoniei era mâna cerească, cu atât mai mult cu cât tainic nutream speranța de a accede în timp la o carieră profesională. Lucrurile se rostuiau; trebuia doar să am răbdare. Din păcate, această virtute era departe de a mă caracteriza pe atunci.    A urmat, așadar, cea de-a doua ședere în Japonia, din aprilie până în iunie 1992. De astă dată, m-am bucurat de condiții de zbor civilizate, oferite de linia aeriană Lufthansă, iar în locul peripețiilor prin care trecusem cu un an în urmă, cu Aeroflot-ul buclucaș, am avut parte de compania plăcută a lui Horia Andreescu - invitat să dirijeze orchestra Filarmonicii din Frankfurt - și a soției sale, cât și de aceea a Anei Blandiana, cu care mă împrietenisem pe când îi luasem un interview, împreună cu Sumiya-sensei, în plină perioadă revoluționară. Mi-o amintesc și acum - cu acel zâmbet blând luminându-i chipul și cu vorba molcomă, rostită agale, din adâncul unei simțiri vecine cu religiozitatea - cum ne-a primit cu drag, ca pe niște vechi prieteni, într-o încăpere a Uniunii Scriitorilor, în timp ce dintr-o sală alăturată răzbătea vocea militantă a lui Mircea Dinescu, care turuia înfierbântat, agitându-se din cap până în picioare, cu o inepuizabilă energie, impresionând prin simpla sa prezentă pe toată lumea, deopotrivă români și străini. Eram încântată s-o regăsesc pe Ana Blandiana, care era emoționată ca un copil numai la gândul că vă vizita Japonia și s-a arătat dornică să afle amănunte de la mine, așa că m-a invitat să iau loc lângă ea, la business class, și să-i împărtășesc impresiile mele. Îmboldită de un auditoriu atât de atent și de entuziast, i-am povestit cum sub ochii mei, în cele trei luni de ședere la Kyōto, muncitorii japonezi au construit un zgârie-nori... cum pe o stradă alăturată, mereu la aceeași oră, un bătrân într-un kimono de un brun tocit de vreme stropea florile din fața casei, în susurul discret al unui pârâiaș improvizat din două trunchiuri de bambus, asemănător celor din templele shintō-iste... cum la trecerile de pietoni de pe străzile mărginașe, inimaginabil de înguste, noi, cei trei români în drum spre lucru, ne asigurăm să nu treacă vreo mașină și traversăm drumul râzând în hohote, sub privirile stupefiate ale autohtonilor care așteptau cuminți să se facă verde... cum ierarhia dintr-o firmă japoneză era covârșitoare, superiorul terorizându-și inferiorul, iar acesta purtându-se la rândul său mizerabil cu cel de pe o treaptă mai jos decât el, această schemă fiind seculară și imuabilă, chiar și atunci când se desfășura într-un mod mascat... cum, în schimb, arta, cultura și natură, în care vegheau templele străvechi - atât cele buddhiste, cât și cele shintō-iste - erau absolut fascinante... și, nu în ultimul rând, cum poezia tradițională mă cucerise pentru totdeauna... Cu siguranță, am fi avut nenumărate subiecte de discuție până la destinație, și nu numai despre Japonia - țara paradoxurilor și a contrastelor izbitoare -, dacă Ana Blandiana nu urma să facă escală de o noapte la Frankfurt, în vreme ce eu continuăm zborul fără întrerupere până la Tōkyō.    Institutul din Saitama era modern și foarte bine dotat, dar în egală măsură extrem de plăcut și de primitor. Punea la dispoziția bursierilor câte o cămăruță cu baie, cu un TV și cu un birou spațios, numai bun pentru temele pe care le primeam zilnic. Cursurile se țineau dimineața și după-masă, cu o pauză de o oră, în care se servea masa de prânz la cantina Institutului. Conform sistemului de lucru japonez, doar duminică era liberă, dar în cele două luni s-au organizat excursii în diverse orașe de mare atracție turistică, iar apoi, fiecare dintre noi a fost găzduit de o familie japoneză. Cursanții veneau de pe toate continentele și din toate țările, astfel încât în Institut domnea o atmosferă cosmopolită, întru totul pe sufletul meu. În pauze și în timpul liber, era o adevărată babilonie, din grupuri mici răzbătând frânturi de fraze rostite în toate limbile Pământului. Ceea ce însă nu știam era faptul că înainte de a purcede la cursurile propriu-zise, trebuia să dăm un test, pentru a fi împărțiți în patru grupe, în funcție de nivelul de cunoaștere a limbii japoneze. Aveam colegi ruși, care erau profesori eminenți la cele mai prestigioase facultăți din Moscova, sau chinezi, care stăpâneau hieroglifele ca niciun alt străin, dar și sud-americani de origine japoneză, care vorbeau japoneza în familie, astfel încât nu mi-a venit să cred că fusesem admisă în cea de-a doua grupă, la fel de bună ca prima, în vreme ce ultimele două erau destinate celor mai puțin avansați, fiind compuse în speță din indonezieni, filipinezi, indieni, thailandezi, pakistanezi etc. Mă simțeam mai motivată ca oricând să studiez și să profit din plin de bursă acordată.    Eram singura româncă din acea serie, în tot Institutul mai fiind doar un roman, care frecvență cursurile destinate viitorilor diplomați din cadrul Ambasadelor din Tōkyō. Cu Aurelian Neagu, conaționalul tuciuriu și alunecos, care pe-atunci abia gângăvea în limba japoneză - ca ulterior să se numere printre consulii Ambasadei, iar din 2005 în 2010 să fie ambasadorul României la Tōkyō - nu prea aveam subiecte comune, în schimb am legat minunate prietenii cu mulți dintre colegii mei.    Basză, o poloneză haioasă, mică, zveltă, blondă și neînchipuit de ageră, era lector la Universitatea de la Varșovia și ne-am înțeles din prima clipă fantastic de bine, între noi creându-se un soi de complicitate, mai ales că putea să-mi vorbească în poloneza pe care încă o înțelegeam foarte bine, iar eu îi răspundeam trunchiat: în bruma de poloneză pe care mi-o mai aminteam și în japoneză. Se spulberase, între timp, și pentru mine mitul Japoniei și devenisem mult mai obiectivă, așa că nu ratam nicio ocazie de a ne hlizi amândouă pe seama ciudățeniilor neamului nippon. Într-o bună zi, l-a pus Necuratul pe un indonezian să se lege de occidentali, cum că ar fi obsceni, chiar și în public. Atât i-a trebuit lui Basza, ca să pomenească și să mai și descrie în detaliu câteva dintre celebrele picturi chinezești, dar și japoneze, înfățișând personaje în cele mai neverosimile poziții, surprinse în plină desfășurare a actului sexual! La rigoare, respectivele emakimono - desene reprezentând secvențial peisaje sau întâmplări, pe un pergament lung, ce se desfășura asemănător Torei evreilor - ar putea fi lejer asimilate unor manga porno avânt la lettre. Faptul că, în jurul nostru, numai europenii se amuzau de mama focului, în timp ce asiaticii se ofiliseră brusc, pierzându-și graiul dintr-odată, nu ne-a împiedicat, pe Basza și pe mine, să ne facem numărul până la capăt, descriind faimosul templu indian, înzorzonat de veacuri cu statui în vreo 80 de poziții - nu de meditație, ci sexuale!    Grupul de departe cel mai simpatic era cel al sud-americanilor, poate cu atât mai mult cu cât o japoneză de origine mexicană, vorbind o japoneză fluentă, cu accent spaniol, mi-a făcut unul dintre cele mai măgulitoare complimente, întrebându-mă câți ani studiasem în Japonia. Citește mai puțin...