Pulbere de stele

Cu ajutorul unei lumânări fermecate, plutind apoi într-o corabie deasupra norilor, Tristran Thorn străbate un tărâm locuit de vrăjitoare, copaci vorbitori și spiriduși. Drumul este presărat cu pericole, iar călătoria eroului aflat în căutarea stelei căzătoare, promisă feței de care s-a îndrăgostit, ascunde o mulțime de situații pline de neprevăzut.
Citește tot rezumatul cărții Pulbere de stele... ,     Fragment din volumul "Pulbere de stele" de Neil Gaiman:     “Părăsiră poiana înaintând cu greu. Steaua se sprijinea în cârjă și pe brațul lui Tristran, dar tresărea la fiecare pas. Și de fiecare dată când se crispa sau se înfiora, Tristran se simțea vinovat și stânjenit, dar se liniștea gândindu-se la ochii cenușii ai Victoriei Forester. Merseră prin aluniș pe cărarea căprioarelor, și Tristran - care hotărâse că lucrul cel mai potrivit în acestă situație era să o țină de vorbă - o întrebă de cât timp era stea, dacă era plăcut, dacă toate stelele erau femei și-i aduse la cunoștință că el crezuse întotdeauna, așa cum îi învățase domnișoara Cherry, că stelele erau mingi strălucitoare de faz care ardeau la depărtare de multe sute de mile, ca și soarele, doar că se aflau mai departe decât acesta.     Steaua nu răspunse la niciuna dintre aceste întrebări și afirmații.     — De ce ai căzut? întrebă el. Te-ai împiedicat de ceva?     Ea se opri, se întoarse și se uită la el ca și cum ar fi examinat ceva neplăcut, aflat la distanță foarte mare.     — Nu m-am împiedicat, spuse ea în cele din urmă. Am fost lovită. De asta, adăugă ea, și scoase de sub rochie o piatră mare, gălbuie, care era prinsă de un lanț de argint. Am o vânătaie pe piept, unde m-a lovit - atât de puternic, că m-a dărâmat de pe cer. Iar acum sunt obligată s-o duc cu mine.     — De ce?     Păru gata să-i răspundă, apoi clătină din cap, își închise gura și nu mai zise nimic. În dreapta lor, un râuleț curgea și plescăia, ținând pasul cu ei. Soarele amiezii se ridicase deasupra lor, iar Tristran simțea cum i se face din ce în ce mai foame. Scoase un colț de pâine uscată din tașcă, îl înmuie în pârâu și îl împărți în două, jumătate-jumătate.     Steaua se uită cu dispreț la pâinea udă și nu se atinse de ea.     — O să mori de foame, o preveni Tristran.     Ea nu zise nimic, își ridică doar bărbia puțin mai sus.     Continuară să meargă prin pădure, înaintând încet. Se chinuiau să urmeze cărarea ce urcă pe panta unui deal, care era blocată de copaci căzuți și care devenise atât de abruptă, încât steaua căzătoare și cel care o capturase erau în pericol de a se rostogoli până jos." Citește mai puțin...