Autoportret cu principii

Cum mă simt, respectîndu-mi principiile? Poate că nu m-aș simți nicicum în mod deosebit, dacă lumea din imediata mea apropiere nu m-ar face să simt, acut, pe proprie piele, ca să zic așa, momentele cînd, respectînd principii, îi provoc neplăceri.
Citește tot rezumatul cărții Autoportret cu principii... Desigur, dacă aș ști că folosește la ceva să visez, aș visa la o lume în care respectarea principiilor morale să fie de la sine înțeleasă pentru toți, universal aplicată, firească și ușoară, că trecerea cuțitului prin unt și a peștelui prin apă. Mă doare, nevindecabil, întotdeauna, momentul acela în care, sub ochii reprobatori sau înțelegători sau admirativi sau opaci ai celor din jurul meu, eu mă țin de un principiu și cei din jurul meu, nu. știu dinainte că, la un minim exercițiu democratic, precum votul, voi pierde (eu cred că furtul de orice fel trebuie pedepsit conform legii – dar colegii mei pot considera că a pedepsi studentul dovedit că plagiator înseamnă „a strica viitorul bietului copil” și vor vota pentru iertarea, în extremis, a hoțului); știu dinainte că voi pleca din orice „for decizional” al mediului meu academic, unde nu voi reuși să impun respectarea unor principii (anul acesta am demisionat din senatul universității mele pentru o problemă de „transparență decizională” și de „solidaritate colegială”, de altminteri principii pe care le consider esențiale într-un climat academic sănătos; dar e la fel de adevărat că demisia mea s-a justificat prin „motive personale”…). Mă dau deoparte, plec, accept deciziile majorității democratic exprimate (ok, și acesta e un principiu, chiar dacă el se aplică în defavoarea altor principii, cu atîta ușurare cîtă ușurință), fac toate acestea cu speranța că măcar studenții mei vor vedea ce fac și unii din ei, cei aleși (cei sortiți aceleiași singurătăți principiale?), vor înțelege și îmi vor urma exemplul. Profesoara pînă la capăt, înțeleg să fac din respectarea principiilor tot o lecție, chiar dacă una discretă. Citește mai puțin...