Pascal deseneaza corabii

Lumea lui Radu Niciporuc viețuiește între cer și pămînt, legănată de ritmul tangajului. Un autentic lup de mare, fermecătorul povestaș îi surprinde cele mai spectaculoase întîmplări reflectate în oglinda generoasă a marilor și oceanelor lumii.
Citește tot rezumatul cărții Pascal deseneaza corabii... Cele opt povestiri cu final neașteptat trec granițele literaturii de călătorie, explorînd nu doar tărîmuri exotice, ci și subtile trăiri sufletești ale unei umanități aparte.   Pe Radu Niciporuc îl strînge uscatul, cu sau fără dealurile clujene între care s-a ivit pe lume. Și atunci, dornic să rupă chingă, pleacă pe mare. Nu doar fiindcă asta e fișă postului, ci și fiindcă acolo, «în fiertura amiezii», sub valuri care-ți scuipa sare pe piele, el găsește locul magic unde împletește gînduri în fraze și fraze în povești. Cu huidume și slăbănogi, cu azilanți și robi ai paharului, cu bărboși tandri sub coaja asprimii lor și fete care flutura sutiene în loc de batiste. Dacă lipești urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou îndepărtat din Conrad, plecat cu nostromul lui să clătească lumea în ape verzi și în spume nervoase. Iar dacă te oprești o clipă din citit, te năpădește gîndul că în viața fiecăruia dintre noi există porturi, refugii și tristeți. Și că în fiecare îmbobocește cîndva – nu se știe cum și nu se știe cînd – un explorator. Sînt în poveștile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori și mirosuri, un turbion de emoții, o furtună de cuvinte cînd moi și dulci, cînd țări și severe. - Radu Paraschivescu  Fragment din cartea "Pascal desenează corăbii" de Radu Niciporuc "O vreme, după ce stingeam lumina de la capul patului și îmi trăgeam pătura sub bărbie, înainte ca rândurile policier-lui să apuce să se amestece între ele, auzeam prin perete declicul sertarelor de la noptiere, scârțâitul ușii de la baie, săltatul și bătutul pernelor între palme, clinchetul linguriței în pahar, țârâitul telefonului, când suna cea mai mică dintre fete, și interludiul muzical de mai târziu, când Pascal fredona din melodiile Clarei, și merde-ul înciudat dacă se-ntâmplă să-i cadă scrumul pe pijama, pe cearșaf sau pe covor. Mă obișnuisem atât de mult cu zgomotele și foșnetele sale, încât fără ele nu mai puteam adormi. În primele zile crezusem că bărbatul acela subțire, cu ten măsliniu și buze groase, putea fi întâlnit în zece locuri deodată: îl întâlneam pe coridoare și punți, în căutarea petelor de rugină, controlând datele de expirare ale hărților, ale extinctoarelor și medicamentelor, de parcă la descrierea îndatoririlor s-ar fi prevăzut că ofițerii trebuiau să stea doar în timonerie, nemișcați, și cu binoclul la ochi, iar comandantul să verifice furtunele și valvulele, să asculte în cambuza litaniile bucătarului, când avea minus la inventar, sau pe ale cumătrului din Senegal, cum îi spunea nostromului, dacă acestuia nu-i ieșeau parâmele la socoteală, să stea cu noi la televizor, la meciurile care îl plictiseau vizibil, sau să ne țină la apero, lecții despre corăbii și vinuri. Dacă în serile acelea se întâmplă ca vreunul dintre negrișori să treacă prin dreptul ușii, Pascal îl strigă într-un idiom familiar amândurora, îl așeză într-un fotoliu și schimbă cu el câteva cuvinte pline de h-uri, înainte să deseneze pe tabla cu anunțuri una din corăbiile lui Enrique Navigatorul, iar apoi să-l întrebe, de data aceasta în franceză: - C'est quoi ca? - Un băteau, monsieur! - Merde! C'est pas un băteau, c'est une caravelle!" Citește mai puțin...