Poemele Flaviei Adam din acest volum au, în construcția lor contrasă, minimalistă, o boare simbolică în care amprenta destinului, a unui spectacular halucinant și a thanatosului se întretaie cu tentația demitizării.
Într-o lume închipuită în desen tragic, declinant, cu semnificații alienate și reflexe etice dezafectate, atitudinea dominantă e una retractilă, chiar dacă, adesea, palorile traumei căpătă irizările puritații. Melancolică și gravă uneori, jucăușă și tandra alteori, vocea poetei, eufemizată, rostește adevăruri tulburătoare, într-o retorică a spaimei de lucrurile de fiecare zi, dedesubtul căroara adastă, insidioase, neantul, suferința, anihilarea. Fragment: "noaptea cu lună în noaptea cu lună mă voi arăta în lumină, voi descânta cu fir de argint şi de aur fântâni părăsite — apa va creşte, va umple pământul, va trezi hergheliile, în miez de noapte, căi negri îşi vor zdrobi genunchii de sternul meu alb, eu voi fugi peste dealuri, îmi voi pierde pantoful. "
