Sapte lideri in razboi

Fragment: "DE GAULLE: DINCOLO DE FRACTURA PATRIOTICĂ Mai mult decât oricare altă țară, Franța a fost fragilizată de conflictul secolului. Pentru o parte a francezilor, din 1918, Germania rămâne inamicul principal; nu este ea animată de un spirit revanșard periculos pentru viitorul națiunii? Ea nu a fost distrusă de război, este mai populată, nu plătește cu adevărat datoriile de război prevăzute de tratate...
Citește tot rezumatul cărții Sapte lideri in razboi... Totuși, când Hitler preia puterea în 1933, Germania devine amenințătoare, iar politica Franței este cuprinsă atunci de spaime. Teama de un nou război, speranțele născute de Frontul Popular, un pacifism „behăitor" anima întreaga populație, mai aptă să se mobilizeze pentru republicile spaniole — împotriva fascismului — decât să facă față Germaniei, pe care încearcă s-o îmbuneze, imaginând negocieri, ca să n-o rupă la fugă — practicând o politică de poltroni. Stânga nu vrea o alianță cu Italia fascistă, nici dreapta, cu țara Sovietelor. Ideal ar fi fost întoarcerea orientării Germaniei împotriva Uniunii Sovietice — dar nu și pentru comuniști, bineînțeles — ceea ce gândește, în egală măsură, o bună parte a englezilor. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, alți francezi sunt convinși ca URSS, sprijinită de partidele comuniste devotate, reprezintă inamicul principal: „pericolul bolșevic" primează înainte de toate. Ar trebui, potrivit lor, „să se îngroape securea războiului" cu Germania — o idee lansată de Aristide Briand, apoi preluată de către succesorul lui, Pierre Laval, care consideră că ea trebuie aplicată independent de regimul pe care acest vecin îl poate alege, Weimarul sau nazismul. Stânga a frânat reînarmarea atâta vreme cât a domnit spiritul lui Briand și cel al Societății Națiunilor, dar, după 1934, este rândul dreptei să susțină pacifismul, pentru că, atunci, un nou război ar putea fi benefic Uniunii Sovietice și socialismului. „Mai curând Hitler decât Blum" este sloganul Însușit de personalități ca Deat sau Doriot. Războiul civil franchisto-francez devansează patriotismul, demoralizând simplul cetățean copleșit de presă de extremă dreaptă: Gringoire, Candide, Eu sunt pretutindeni, sau cea de dreapta: Micul Parizian, Ziva etc. La dreapta, numai oa-meni că Paul Reynaud, Georges Mandel rezista acestui curent: sunt calificați drept partizani ai belicismului. Cât despre Georges Bonnet, el consideră inevitabilă înfrângerea Franței în caz de conflict, iar Edouard Daladier, ministrul de Război, apoi președintele Consiliului, nu-i departe de a gândi în mod asemănător. " Citește mai puțin...