Copilul invizibil este o carte despre mine și despre tine, despre oameni și povești de viață. Este despre copiii uitați din noi, care așteaptă de multă vreme să fie văzuți, auziți și simțiți – care tânjesc să ajungă acasă.
Cartea este o invitație la descoperirea de sine cu ajutorul stării de mindfulness sau de prezența conștientă, scrisă pentru părinți și viitorii părinți, pentru toți cei care au avut o copilărie și care au uitat părți esențiale din istoria vieții sau care nu pot să se împace cu trecutul. Realitatea ne arată că trauma călătorește în timp, nu se oprește la o singură generație, iar procesarea experiențelor noastre negative este o dovadă de prețuire de sine și respect față de copiii, nepoții și strănepoții noștri. Pentru că ceea ce nu vindecăm noi sunt răni pe care le lăsăm moștenire urmașilor noștri. Am scris această carte sub farul îndrumător al experiențelor personale, dar și al dovezilor științifice. Cartea are un mesaj pentru fiecare cititor - acela de a îndrăzni să ne uităm la copilul interior, așa cum părinții noștri nu au știut sau nu au putut să o facă, într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune și acceptare umană necondiționată. Carte recomandată de Alice Năstase Buciuța în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Este cartea din care învățăm să fim părinți, retrăindu-ne, prin ochii plini de luciditate și, deopotrivă, de iubire, ai autorului, copilăria. O carte care m-a tulburat, m-a bucurat, m-a luminat și pe care aș dărui-o tuturor părinților lumii. O vreme, am purtat-o cu mine pretutindeni, ca să mai pot reciti câte o pagină… - Alice Năstase Buciuța Fragment din cartea "Copilul invizibil" de Gaspar Gyorgy: "În calitate de psihoterapeut, am întâlnit frecvent nenumărate mituri legate de funcționarea și formarea atașamentului - noi, românii, ne confruntăm cu o uriașă anxietate față de dependență relațională, ceea ce ne face adesea codependenți (evităm relaționarea). Pentru mulți dintre noi, „dependență" este un cuvânt dezgustător și teama de conectare se manifestă în cele mai variate forme: evităm să ne deschidem în fața altora și să dăm glas sentimentelor noastre; criticam și judecăm încercările altora de manifestare emoțională; pedepsim tendința biologică a copiilor de a solicita ajutorul nostru, în situații de amenințare sau pericol; ne sabotăm inconștient, vociferând că noi suntem autosuficienți și că nevoia de conectare este o dovadă de slăbiciune, care pătează imaginea de adult perfect. Însă, realitatea sub toate formele sale ne arată că noi suntem creați pentru conectare și în lipsa acesteia nu putem supraviețui. Atunci când lucrez cu părinți orbiți de vraja perfecțiunii și a autosuficienței, le descriu noțiunea de "atașament" folosind porumbelul ca simbol pentru explicațiile mele. Un porumbel care se poate înălța în văzduh pentru că a învățat să-și folosească ambele aripi și care simbolizează cele două funcții importante ale legăturii părinte-copil: dependență și independentă. Dacă una dintre aceste aripi este lezată, copilul nu-și va putea lua zborul pentru a porni în călătoria descoperirii de sine. Fiecare pui de om are nevoie să știe că se poate baza pe "ai lui", că aceștia vor răspunde chemărilor lui emoționale - că nu se pierde această legătură (dependență eficientă). Un asemenea sentiment de siguranță îi dă copilului curajul de a explora lumea și de a-și construi autonomia, independența și autoritatea interioară. Aripile noastre de adulți pot fi rănite, deoarece am fost alungați mult prea devreme din cuib ori fiindcă părinții noștri nu au putut cultiva apropierea și intimitatea emoțională; sau pentru că, dintr-o nevoie tardivă de conectare simbiotică, ei nu ne-au investit cu încrederea necesară pentru a ne lua zborul. Alungarea din cuib se poate manifesta în multe feluri: de la forțarea bebelușului să doarmă singur, la expatrierea psihologică a acestuia la bunici ori la o creșă săptămânală și până la privarea lui de cuvintele noastre pline de apreciere și validare emoțională. Asemenea exprimări verbale sunt tare importante și lipsa lor este o traumă adâncă pentru mulți adulți. Experiențele în care părinții ne mângâiau doar în somn sau nu ne apreciau verbal ori nu-și exprimau mândria direct față de noi definesc copilăria celor mai mulți dintre adulții de azi."
