Palaria bunicului meu

    O poveste despre copilărie, frumos povestită și frumos ilustrată...     Era o vreme când locuiam în pălăria bunicului meu unde nu era niciodată prea devreme sau prea târziu și uneori soarele răsărea de mai multe ori într-o zi.
Citește tot rezumatul cărții Palaria bunicului meu... Era mama, fantasticii mei bunici, soare și sărbătoare  fără sfârșit. Timpul nu trecea prin fața casei mele, oamenii chiar știau să vorbească unii cu alții, îmblânzeam fluturi și păsări, gustam din iubire și mă ascundeam în contrabasul bunicii  când voiam să nu mă găsească nimeni... (Autoarele)           Fragment:           “Pe atunci nu era niciodată prea frig sau prea târziu. Zilele erau mereu tinere și uneori soarele răsărea de mai multe ori într-o singură dimineață. Zilele nu aveau nume: pe niciuna nu o chemă Luni sau Marți sau Miercuri... nici măcar Duminică nu știa cine era. Erau zile năvalnice, se prindeau unele de altele, abia venea dimineața că imediat era măturată de amieze orbitoare și înfometate... apoi serile își fluturau cozile și până îmi mâncam mărul, umpleau camera...     Pe atunci erau zile urs, zile melc și zile omizi. Bunicul îmi povestea despre ele:     - Zilele urs sunt blânde și pufoase. Au gust de caramele și se lipesc de tine așa cum ți se lipește jucăria de pijamale și nu-ți mai dă drumul până dimineață. Sunt zilele în care nu îți vine să deschizi fereastra de frică să nu fugă, le ții strâns și le ascunzi în șosete colorate care îți țin de cald multă vreme...     - Dar zilele melc?     - Acelea sunt zile chinuite în care intri ca într-un tub de întuneric fără început și fără sfârșit, pline de pământ ud și de ploaie. Sunt zile în care degetele se încâlcesc și nu-ți iese niciun copac, nicio grădină, creioanele fug pe hârtie și cuvintele sunt acre ca murăturile bunicii. Sunt zile pline de julituri și vânătăi, îți vine să le calci, dar ți-e totuși milă și atunci aștepți să se ducă, să se tot ducă.” Citește mai puțin...