"E nevoie, din păcate, de cele mai multe ori de durere profundă, pentru a vedea viața cu alți ochi și pentru a face schimbări radicale pentru noi înșine. Am pătruns înțelesul cuvântului "mamă” mult mai adânc decât aș fi făcut-o fiind și azi alături de ea.
Și de aceea, poate, cartea Giuliei și schimbarea pe care o scoate la lumină, având aceleași rădăcini ca și povestea mea, au un ecou puternic în inimă și-n mintea mea. Dincolo de punctul nostru comun, cartea de față e o lecție de viață și o pildă de urmat. Are forță, are conținut puternic, aduce motivație și e o inspirație, înainte de toate.” (Andreea Marin) "Căutarea de sine a Giuliei Nahmany, mai ales într-un an atât de greu cum a fost cel de după pierderea mamei sale, este o introspecție pe care fiecare dintre noi ar trebui să o experimenteze măcar o dată în viață. Pentru că s-ar putea să avem surprize. S-ar putea să găsim în adâncul nostru destule comori îngropate, destule bogății sufletești neștiute care să ne trezească chiar și din cel mai urât coșmar și să mergem astfel mai departe învingători, cu fruntea sus, conștientizând că suntem mai puternici decât ne așteptăm și mai fericiți decât știam.” (Maia Morgenstern) Fragment: „“Clipă, stai! Ești atât de frumoasă!" — parcă așa spunea Faust înainte de a muri. Iar genialul Goethe, la 82 de ani când a scris această operă de geniu, cred că a comprimat toate adevărurile vieții singura frază. Însă trebuie să treci inclusiv printr-o noapte a Valpurgiei ca să reușești să atingi o atare înțelepciune, profunzimea cunoașterii. Da, trebuie ca mai întâi să fi cunoscut deja iadul. Viața e o clipă, o clipă e trecerea noastră prin lume. Însă cum facem ca ea să fie una memorabilă, sublimă, de o frumusețe aproape nepământeană? Care este secretul unei clipe? Să fie oare doar cârpe diem? Dar cum ajungem să înțelegem importanța clipei? Ancorați fiind fără de voie în trecut sau visând cu ochii larg deschiși și plini de speranță către viitor? Privind, mai întâi, fără mânie înspre înapoi, zic eu. Pentru că s-ar putea întâmpla ca o proiecție a trecutului să se suprapună peste prezent, desfigurându-l cu realitățile lui cu tot. Ori s-ar putea întâmpla că, prea mult programând viitorul, să-l trăim proiectat fals într-un prezent amânat și modificat artificial. Sigur că am făcut și eu asta, dar sunt un om inteligent, dispus să-și accepte greșelile și să învețe să nu le mai repete. Încerc pe cât e posibil să nu mai retrăiesc clipele nefaste din trecut. De îndată ce simt că începe să mi se instaleze gândul la clipa aceea — și rea, și trecută deja -, mut atenția către cer, de exemplu, și urmăresc mult mai frumosul și inspiraționalul mers al norilor. Evit știrile negative care ne intoxică zi de zi ori din paginile colorate ale ziarelor, ori de dincolo de ecranele televizoarelor. Prefer o clipă de muzică în compania fetelor mele, un dans cu ele, un joc, un desen animat din când în când, o carte cu povești de cele mai multe ori — clipe sublime pe care le prețuiesc ca pe adevărate comori.”
