Biblia îl prezintă ca pe cel mai mare om care a trăit vreodată. Și, într-adevăr, nu oricine poate răpune un leu cu mâinile goale, sau cară în spate pe deal în sus porțile unei cetăți.
Puterea lui are însă un secret bine păzit, pe care dușmanii lui ar da orice să îl cunoască. Nu va fi un lucru ușor, pentru că nu-l știe nimeni, nici măcar soția viteazului. Urmează o poveste eroică, din care nu lipsesc minciuna, trădarea și lașitatea, dar peste care triumfă în cele din urmă curajul, puterea și dreptatea. Fragment: „Samson a fost târât până la moara orașului, unde cei ce l-au dus i-au scos ochii și l-au pus să învârtă o piatră mare, pe care înainte o trăgeau doi cai. Au trecut așa mulți ani. Samson macină grâul de dimineață până seara în beciul care devenise temnița lui. Încet-încet omenii începură să uite de el, încet-încet părul capului îi creștea la loc și el își recăpătă puterile. Într-o bună zi, fruntașii cetății au organizat o serbare în cinstea marelui Dagon, zeul lor. O dată la douăzeci de ani, statuia lui de piatră din fața templului era spalată cu apă de izvor din cap până în picioare, apoi unsă cu ulei parfumat, apoi fulgerul pe care îl ținea în mână era vopsit cu roșu, iar dinții cu alb. Nu era o treabă ușoară, pentru că statuia avea zece metri înălțime, iar toate acestea nu se puteau face decât construindu-se mai întâi o schelă de lemn de jur-împrejurul ei. În dimineața sărbătorii, statuia strălucea ca nouă din spatele schelăriei. Înfățișă o făptură cu trup de om, cu gheare ascuțite în loc de unghii și cu o gură căscată și înfricoșătoare de leu. Pe spate îi atârnau două aripi strânse, iar din șezut îi cobora până la pământ o coadă lungă ce semăna tot cu una de leu. Pe când preoții îl spălau, îl ungeau și îl vopseau, tot orașul era adunat în piață dinaintea templului, strigând rugăciuni și cerând răzbunare asupra tuturor dușmanilor. În față și pe laturile templului, pe zeci de altare, se jertfeau în cinstea lui Dagon cirezi de oi și de capre, turme întregi de boi și mulțime de viței abia înțărcați.”
