Epoca de fier - FORMAT PDF

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Epocă de fier, considerată în 1990 Cartea anului în Marea Britanie de Sunday Express, împletește cu subtilitate și umor reținut tragedia personală cu dramatismul unei epoci marcate – în Africa de Sud – de rasism și de violențe sociale și politice.
Citește tot rezumatul cărții Epoca de fier... Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, suferă de cancer în faza terminală. Într-o scrisoare-jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina își descrie nouă condiție, ce o împinge spre reconsiderarea propriei vieți, pe fundalul unei realități față de care, fără a o fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică până în acel moment — ororile apartheidului. Străduindu-se să-și accepte boala care o macină, doamnă Curren descoperă cu disperare și mânie crescânde „cancerul“ social și cultural al Africii de Sud. Incendierea unei așezări locuite de negri, uciderea unor activiști adolescenți, abuzurile și brutalitatea poliției și armatei, furia și revolta compun o plasă tot mai strânsă în jurul eroinei, aducând violențele până în pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii bețiv care și-a făcut culcuș pe aleea ei. Vercueil îi devine singura ființă umană apropiată, iar relația dintre cei doi este surprinsă magistral de Coetzee.  Premiul Nobel pentru literatură i se acordă lui J.M. Coetzee, care înfățișează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului. - Motivația juriului Nobel 2003 Fragment din roman:   „O păpușă? Viața unei păpuși? Asta am trăit? Îi este dat unei păpuși să nutrească asemenea gând? Sau gândul vine și se duce ca o altă intuiție, scăpărarea unui fulger, străpungerea ceții de către lancea inteligenței unui înger? Poate o păpușă să recunoască o păpușă? Poate o păpușă să cunoască moartea? Nu: păpușile cresc, învață să vorbească și să meargă, cutreieră lumea; îmbătrânesc, se smochinesc, pier; sunt aruncate în foc sau îngropate în pământ; dar nu mor. Ele există pentru totdeauna în acel moment de surprindere pietrificată dinaintea oricărei amintiri legate de răpirea unei vieți, o viață ce nu e a lor, dar în locul căreia sunt lăsate ele, ca mărturie. Cunoașterea lor, o cunoaștere fără substanță, fără greutate lumească, precum capul unei păpuși, gol, umplut doar cu aer. Așa cum ele însele nu sunt prunci, doar ideea de prunci, mai rotunjori, mai rozalii, mai lipsiți de expresie și cu ochi mai albaștri decât ar putea vreun copil vreodată să fie sau să aibă, trăind nu viața, ci ideea de viață, nemuritoare, nepieritoare, asemenea tuturor ideilor. Hades, Iadul: tărâmul ideilor. De ce a fost necesar ca iadul să fie un loc în sine, în ghețurile Antarcticii sau în hăul unui vulcan? De ce nu poate fi iadul la piciorul Africii și de ce nu pot creaturile iadului să umble printre cei vii? „Tată, nu vezi că ard?" implora copilul, stând lângă patul tatălui său. Dar tatăl său, continuând să doarmă, să viseze, nu vedea. Acesta e motivul — ți-l spun acum, să-l înțelegi — pentru care mă agăț atât de strâns de amintirea mamei. Căci dacă ea nu mi-ar fi dat viață, nimeni nu mi-ar fi dat. Mă agăț nu numai de amintirea ei, ci de ea însăși, de trupul ei, de venirea mea pe lume din trupul ei. Odată cu sângele și laptele i-am băut trupul și m-am născut. Apoi mi-a fost furată și de atunci a fost pierdută pentru mine.” Citește mai puțin...