Inimi cicatrizate - FORMAT PDF

    Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schulz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher a fost numit de critică occidentală „un scriitor de sanatoriu". A suferit de foarte tânăr de o formă violentă de tuberculoză a oaselor, boala care l-a sechestrat timp îndelungat în saloane de spital.
Citește tot rezumatul cărții Inimi cicatrizate... A murit în 1938 la numai 29 de ani, după ce scrisese patru cărți: Corp transparent (1934), Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Kzuină luminată (publicată postum, în 1971). Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera în care relația individului „ales" cu lucrurile și ființele contaminează actul scriiturii.      “Viața lui Blecher continuă la Roman așa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări?... El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat. Nu înțeleg, mărturisesc că nu înțeleg... Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, țipând — și am simțit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul — nu știu cine.” (Mihail Sebastian, Jurnal, miercuri, 30 septembrie 1936)       Fragment din roman:       “Ziua se prelungea într-o înserare călduță și funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roșii și arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. În compartiment, Emanuel și tatăl lui, singuri, zăceau cufundați în același sentiment de tăcută intimitate. Odată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite și mecanice, fixată sub vagon.     Într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o mînută, se dădură jos să schimbe.     Urcară într-un trenișor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată și îngheboșată ca o cămilă. În vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte și de alta, ca într-un tramvai. Încetișor, trenul porni nesigur hurducându-se de sine. Toate geamurile prinseră a clănțăni cu putere ca și cum le-ar fi fost frică de voiaj. În urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la ferești. Apoi cineva trase o perdeluță și peisajul rămase afară că tăiat cu foarfecă.     În vagon se înghesuia lume multă, cu pachete și coșuri; oameni care se îndesau pe banchete... copii care scânceau... apoi, îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversație intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înțelegere și de bunăvoie. Toată lumea asta plecă la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpenești în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subțirele și elegante, în tailleur griș. Chiar în față, pe banchetă, doi părinți tineri își duceau copilul la un sanatoriu. Era un băiețaș slab și palid, În haine de marinar, cu un picior înfășurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subțiri și obosite ca la o păpușă de cârpă. Îl ținea pe brațe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută.     Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu.     - Pleci la Berck? întrebă ea. Ești bolnav?     Țipă foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului și al conversației generale.     - Unde suferi? Aici?... Aici?... Arătă șoldul, apoi spatele.     - Da, aici, la spate, răspunse Emanuel.     Bătrânică își strânse gura punga și clătină din cap a compasiune." Citește mai puțin...