Max Blecher este unul dintre acei rari oameni care, nu cu intenție sau cu ostentație, ci prin chiar viața lor — uneori, ca în cazul de față, foarte scurtă —, reușesc să ne predea o lecție nu tocmai comodă: decenta suferinței.
Citește tot rezumatul cărții Inimi cicatrizate - M. Blecher... Iar în literatura română este poate singurul autor care a jucat „până la ultimele jetoane“, relatând în timp real și cu maximă luciditate, fie direct, la persoana I, fie la persoana a III-a, o experiență a drumului către sfârșit ce depășește cu mult limita comună a suportabilului și a imaginabilului.     „Bolnavul are tot timpul din lume, orele lui se dilată și intră într-o contradicție de nerezolvat cu timpul omului sănătos, care se contractă de griji multe și mărunte. Față de colegii de generație, atât de vitali, trăind atât de intens și meditând de departe, chiar dacă obsesiv, la străină moarte, Blecher este prizonierul unei lumi pe dos: pentru el moartea e intensă, familiară, apropiată și viața e străină. Blecher nu se complace în suferință. întreaga lui viață este o contrazicere a ideii ca boala umilește.“ (Ioana PÂRVULESCU)       Fragment din roman:       „Și când deschise ochii...     Încăperea în care se găsea acum era un salon foarte vast, cu ușile deschise spre ocean. Tablouri de gust englezesc, în cadre cu aurul șters, atârnau pe pereți. Unul reprezenta o impozantă scenă de vânătoare, cu călăreți în haine roșii adunați într-un luminiș de pădure, înconjurați de haite de câini și de gonași ce sunau din cornuri de alamă, iar altul înfățișa un bătrânel în halat de noapte cu părul alb și pielea fină a obrazului tare zbârcită, așa cum o au toți bătrânii pe litografii, pregătindu-se de culcare. În fund se putea vedea patul lui de modă veche, cu stâlpi și perdele înflorate de creton.     Valurile oceanului foșneau haotic în enormitatea salonului. Ziua atârnă greu de nori cenușii, scoborâți ca un plafon peste dune.     Emanuel privea tablourile de pe pereți. Era acolo însăși situația lui sintetizată în acele două scene de gravură. Bătrânelul care se pregătea de culcare era el însuși, în solitudinea de acum a vilei „Elseneur". Așa, ca și bătrânelul, retras de lume, într-o odaie necunoscută, calm, singur în mijlocul unor mobile vechi și desuete. Și alături tabloul de vânătoare de a cărui hărmălaie bătrânelul părea că se ferește întorcându-i spatele reprezenta exact vuietul orașului de care Emanuel fugise.     Perdelele grele de catifea vișinie se agitau luate de vânt ca banierele funebre ce atârnă în saloanele mortuare. Emanuel închise obosit ochii. Totul se petrecuse miraculos și de dimineață, de când își făcuse bagajele în camera de hotel, până la această oră târzie din după-amiază, când se află în dune, pensionar al d-nei Tils, ziua își schimbase cu desăvârșire aspectul, ca și cum ar fi făcut parte din alt an și din alt sezon, din altă realitate... Cine ar fi bănuit că în ascunzișul acela, pierdut printre valurile de nisip, se află el, Emanuel, Emanuel de totdeauna? Parcă își schimbase identitatea..." Citește mai puțin...