Poarta Obeliscului. Seria Pamantul sfaramat. Vol.2 - FORMAT PDF

Cartea a doua din seria Pământul sfărâmat. Premiul Hugo pentru cel mai bun roman 2017   Asta-i mersul lumii: nu cei puternici îi mănâncă pe cei slabi, ci cei slabi îi înșală, îi otrăvesc și le șoptesc la ureche celor puternici până când aceștia devin slabi la rândul lor.
Citește tot rezumatul cărții Poarta Obeliscului. Seria Pamantul sfaramat. Vol.2...   Continua decădere a civilizației face mai sumbru sfârșitul anotimpului. Soarta planetei poate fi însă schimbată, numai că speranța este adânc îngropată sub cenușă. Vechile adevăruri ale popoarelor dispărute ies din nou la suprafață, iar războiul purtat de-a lungul veacurilor se poate apropia de final. Alabastru - nebunul, distrugătorul lumii, salvatorul - s-a întors cu o misiune: să-și instruiască succesoarea, pe Essun, pecetluind astfel, pentru totdeauna, soarta Neclintirii.   Dar deodată înțelegi ceva: magia derivă din viață, din ceea ce trăiește sau a trăit, ba chiar și din ceea ce a trăit acum atâtea ere încât s-a transformat în altceva.   Excepțională. Cei care așteptau cu nerăbdare continuarea poveștii din Al Cincilea Anotimp vor întâmpina o singură problemă: aceea că tensiunea va fi prelungită din nou, odată cu întoarcerea ultimei pagini a cărții. - Library Journal   Extrem de captivantă… Extraordinară… O lume complexă și complicată, cu principii morale denaturate. - Publishers Weekly   Poarta Obeliscului este o carte excelentă: cea mai bună carte pe care am citit-o având-o ca autoare pe N.K. Jemisin, cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta și una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Felul de a scrie este remarcabil, rezultatul fiind o poveste fascinantă. - famousmonsters.com   Nu-mi este clar cum a reușit N.K. Jemisin, dar Poarta Obeliscului e mult mai bună decât Al Cincilea Anotimp. Este strălucitoare și stranie în același timp și continuă în forță primă carte din serie. - whilereadingandwalking.com   Există, incontestabil, multe aspecte ce recomandă Poarta Obeliscului: comentariul social, povestea devastatoare din punct de vedere emoțional, personajele admirabile și multe altele. - fantasyliterature.com Fragment din cartea "Poarta Obeliscului (Pământul sfărâmat vol. 2)" de N.K. Jemisin: "Ykka își încrucișează brațele pe piept. Ești bine clădită, dar ea e ceva mai solidă și părul contribuie și el la impresia asta. Mulți sânzedi își lăsă fuiorul-de-cenușă să crească într-o coamă înfoiată ca a ei. E o intimidare pur animală și chiar are efect dacă e însoțită de aplomb, iar Ykka are așa ceva în cantități considerabile. Dar tu ai cunoștințe. Te ridici în picioare și îi înfrunți privirea. — Nu poți s-o faci, spui tu, încercând s-o convingi prin puterea voinței. N-ai pregătirea necesară. — Nu știi tu ce fel de pregătire am! Și tresări, amintindu-ți clipa aceea, la suprafață, când era cât pe ce să-ți ieși din minți înțelegând că pierduseși urma lui Nassun. Acea răbufnire de putere stranie, copleșitoare, pe care Ykka a trimis-o prin tine, ca o palmă, dar una blândă, de natură orogenică. Apoi mai e și șmecheria prin care reușește să atragă către Castrima orogenii de pe o rază de câțiva kilometri. Ykka n-o fi purtând inele, însă orogenia nu ține cont de rang. Asta e, n-ai ce face. — Un obelisc, cedezi tu. Îi arunci o privire lui Lerna. El clipește și se încruntă. — Alabastru vrea să chem un obelisc. O să văd dacă pot. Spre surprinderea ta, Ykka încuviințează cu ochii strălucind. — Aha! Întotdeauna m-am gândit că e ceva cu chestiile astea! Hai să mergem! Vreau să văd neapărat așa ceva. Căcat! Ykka își pune vesta. — Dă-mi o jumătate de oră și ne vedem la Observator. Este intrarea în Castrima, acea mică platformă unde nou-veniții se opresc invariabil cu gura căscată la vederea stranietății comului din pântecele geodei gigantice. Acestea fiind zise, trece pe lângă tine și iese din apartament.  Clatini din cap și-l privești pe Lerna. El încuviințează încordat. Vrea să meargă și el. Hoa? Hoa se mulțumește să-și reia locul obișnuit alături de tine, privindu-te placid, ca și cum vrea să spună: „Ce, aveai vreo îndoială?" Deci ai un adevărat alai. Peste o jumătate de oră te întâlnești cu Ykka pe platformă. O însoțesc alți patru locuitori ai Castrimei, înarmați și purtând veșminte decolorate sau cenușii ca să le slujească drept camuflaj la suprafață. E mai greu să urci decât să cobori: multe suișuri, multe scări. Când v-ați apropiat de capătul drumului nu gâfâi la fel de rău ca unii dintre însoțitorii Ykkai, dar tu ai parcurs în fiecare zi câțiva kilometri pe jos, în timp ce ei trăiau confortabil și în siguranță în orașul lor subteran. (Ykka, observi tu, respiră doar puțin mai iute. Ea se menține în formă.) În cele din urmă, ajungeți în falsa pivniță a uneia dintre casele-momeală de la suprafață. Nu este aceeași pivniță prin care ai intrat, ceea ce nu ar trebui să te surprindă: firește, „zidul" lor ar trebui să aibă numeroase ieșiri și intrări. Însă pasajele subterane sunt mai complicate decât ai crezut la început, lucru de ținut minte dacă va trebui vreodată să pleci în grabă. În casă-momeală se află Spinări-Late, la fel ca în cealaltă, unele păzind intrarea în pivniță și altele chiar sus, în casă, supraveghind drumul de afară. Când santinelele de sus semnalează că drumul e liber, ieșiți în ploaia de cenușă a unei seri târzii. E uimitor cât de straniu ți se pare la suprafață după mai puțin de o zi petrecută în interiorul geodei Castrimei. Pentru prima oară după atâtea săptămâni, remarci mirosul de sulf din aer, ceața argintie, foșnetul continuu al fulgilor mari de cenușă așternându-se pe pământ și pe covorul de frunze. Tăcerea, care te face să Îți dai seama cât de zgomotoasă este Castrimă de Jos, unde glasurile oamenilor, scârțâitul scripeților și zăngănitul ce se înălța din fierarii se amestecă cu zumzetul omniprezent al mecanismelor ascunse ale geodei. Aici, sus, nimic din toate astea."   Citește mai puțin...