Al cincilea anotimp. Seria Pamantul sfaramat. Vol.1

Al cincilea anotimp. Prima carte din seria Pământul sfărâmat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman   Primăvară, vara, toamna, iarna. Moartea-i Al Cincilea Anotimp și le stăpânește pe toate. Singurul continent al planetei, numit în mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare.
Citește tot rezumatul cărții Al cincilea anotimp. Seria Pamantul sfaramat. Vol.1... O dată la câteva sute de ani, locuitorii lui au de înfruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pământului se dezlănțuie într-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii și-al luptei pentru supraviețuire. Sfârșitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problemă. Ce e de făcut când sistemul rigid în care trăiești se teme de tine, manipulează și ucide cu sânge rece? Pentru Essun n-are importanță că lumea e în ruine. O s-o distrugă chiar ea dacă numai așa poate să se răzbune. Nu poți să faci lucrurile să meargă mai bine. Lumea e ceea ce e. N-ai cum s-o schimbi decât dacă o distrugi și o iei de la capăt. Al cincilea anotimp este o carte ambițioasă, cu un protagonist a cărui complexitate nu devine evidentă până aproape de sfârșitul romanului. Opera lui Jemisin contribuie la metamorfozarea lentă, dar categorică, a science-fictionului și a fantasy-ului. - The Guardian   Jemisin s-ar putea să fie cea mai pricepută creatoare de lumi a zilelor noastre. E o maestră în tot ceea ce face. - RT Book Reviews Fragment din volumul "Pământul sfărâmat. Volumul 1: Al cincilea anotimp" de N.K. Jemisin:   "Damaya se înfioară de încântare. N-a mai auzit de mult o poveste atât de bună. Și e și adevărată? Păi, cu-atât mai bine! Își ridică privirile spre Schaffa, zâmbind timidă. — Mi-a plăcut povestea asta. Iar el se pricepe să povestească. Are o voce joasă, catifelată. A putut să vadă totul cu ochii minții cât timp a vorbit el. — M-am gândit că s-ar putea să-ți placă. De aici își trag originea Gardienii, să știi. Așa cum Epicentrul e un ordin de orogeni, noi suntem ordinul care supraveghează Epicentrul. Căci noi știm, la fel ca Shemshena, că, în ciuda puterilor voastre teribile, nu sunteți invincibili. Puteți fi înfrânți. Bate prietenos cu palmă mâinile Damayei, încleștate pe oblancul șeii, și ea încremenește, simțind că povestea parcă nu-i mai place chiar atât de tare. Cât a povestit-o el, s-a imaginat în chip de Shemshena, înfruntând curajoasă un inamic teribil și înfrângându-l grație inteligenței și abilității sale. Însă, cu fiecare voi și vă rostite de Schaffa, începe să înțeleagă: el nu o privește ca pe o Shemshenă în devenire. — Și de aceea noi, Gardienii, ne antrenăm, continuă el, neobservând poate că ea a amuțit. Au pătruns adânc în ținuturile sfărâmate. Pereți stâncoși drepți și colțuroși, la fel de înalți precum clădirile din Brevard, se ridică de o parte și de alta a drumului, cât vezi cu ochii. Cei care au construit acest drum l-au săpat, cumva, chiar în pământ. — Ne antrenam așa cum a făcut Shemshena, repetă el. Învățam cum funcționează puterea orogenilor și găsim cai de a folosi această cunoaștere împotriva voastră. Îi descoperim pe aceia dintre voi care ar putea deveni următorii Misalemi și îi eliminam. Pe ceilalți îi luam în grija noastră. Se apleacă și îi zâmbește din nou, dar de data asta Damaya nu-i mai răspunde la zâmbet. — Acum eu sunt Gardianul tău și e datoria mea să veghez ca tu să fii întotdeauna utilă, niciodată un pericol. Când se îndreaptă la loc în sa și amuțește, Damaya nu-l îndeamnă să-i mai spună o poveste, așa cum ar fi făcut mai-nainte. Nici cea pe care i-a spus-o nu-i mai place, chiar deloc. și deodată, fără să știe cum, are o certitudine: el nici n-a intenționat să-i placă. Tăcerea se întinde și ținuturile sfărâmate încep să lase loc unor dealuri verzi cu spinări unduioase. Nu-i nimic aici, nici ferme, nici pășuni, nici păduri, nici târguri. Există însă indicii că aceste meleaguri au fost locuite cândva. În depărtare se vede o cocoașă năruită și acoperită de mușchi care trebuie să fi fost cândva un siloz, dacă silozurile ar fi de mărimea unui munte. Și alte structuri prea colțuroase și cu forme prea regulate ca să fie naturale, dar prea ruinate și prea stranii ca să le poată recunoaște. Ruine, înțelege ea, ale unui oraș care trebuie să fi murit cu multe, multe Anotimpuri în urmă, dacă, asta-i tot ce a mai rămas din el. Dincolo de ruine, neclar în zarea străbătută de nori, un obelisc de culoarea unui nor de furtună pâlpâie răsucindu-se lent. Sânze e unica națiune care a supraviețuit unui Al Cincilea Anotimp nevătămată, și nu o dată, ci de șapte ori. A învățat asta la creșă. Șapte ere în care pământul s-a despicat scuipând cenușă sau gaze ucigașe și provocând o iarnă fără soare care a durat ani sau decenii și nu doar câteva luni.” Citește mai puțin...