Dimineata pierduta - FORMAT PDF

Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig (ediția 2019) pentru traducerea în limba germană: Eva Ruth Wemme   Dimineața pierdută a fost dramatizat și pus în scena de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986 – februarie 1990), cu o distribuție de aur.
Citește tot rezumatul cărții Dimineata pierduta...   Romanul reușește să comprime istoria României secolului XX într-o singură zi. O mare performanță narativă. - Jorg Plath, Neue Zurcher Zeitung, octombrie 2018   Dimineața pierdută este un exemplu rar de roman critic la adresa sistemului apărut într-o dictatură. Autoarea se concentrează asupra unei figuri fascinante, fără egal în literatura europeană: Vica Delca, născută în 1906, ajunsă o pensionară cu venituri reduse. Cu Vica hoinărim prin București, așa cum hoinărim cu marii vagabonzi ai lui Flaubert, Doblin, Joyce. - Andreas Platthaus, Frankfurter Allgemeine Zeitung, decembrie 2018   Dimineața pierdută este, fără îndoială, o capodoperă a artei narative europene. - Karl-Markus Gauß, Suddeutsche Zeitung, februarie 2019   O zi, un secol, un roman. Ori sînt două romane? Dimineața pierdută concentrează și desfășoară secolul XX românesc din două perspective... Ce ar fi putut deveni România, ce a devenit România în realitate și, implicit, de ce este marcată într-o măsură de haos pînă în ziua de astăzi, asta ne povestește autoarea cu acuitate, cu empatie, pe mai multe paliere. - Gregor Dotzauer, discurs la decernarea premiului pentru traducere al Tîrgului de Carte de la Leipzig, martie 2019 Fragment din volumul "Dimineața pierdută" de Gabriela Adameșteanu: "Viața însă nu ne este dată ca să ne fie povară, ci bucurie, și, fiindcă eu așa cred, pot să-mi alung fără efort gândurile ce mă îngrijorează. Pentru că frunzele copacilor erau atât de prăfuite, am pus pe ele furtunul, o adevărată folie să uzi copacii în plină zi, și ce-i cu asta? Viața nu este agreabilă dacă nu ți-o agrementezi cu mici folii, foarte ușor am putut să nu mă mai gândesc la nimic din ce nu voiam, chiar și nerușinată frază îmi dispăruse din minte; pusesem furtunul pe unul dintre puiandrii de măr și l-am udat, bucățică cu bucățică. Ascunse sub frunzele cu dosul catifelat și albicios - merișoarele lucii și crude: pur și simplu n-am putut să mă abțin, gura mi se umpluse brusc de salivă. M-am întins după merișorul de deasupra capului, mă ridicasem pe vârfuri și mă tot întindeam. Furtunul s-a răsucit de presiunea apei și a început să gâlgâie, dar l-am lăsat așa, pentru că mă tot întindeam să apuc mărul. Chiar atunci a trecut trăsura. Viața nu ne este dată ca să ne fie chin, ci bucurie, și dacă vreau, nimic din supărările ei n-o să mă atingă. Eram gata-gata să pun mâna pe creangă și totuși n-am reușit, pentru că am întors capul după trăsură. Dar nu era cea pe care o așteptam, ci una care se rătăcise cine știe cum pe aici, pentru că a trecut de casa noastră. De aceea m-am liniștit și am prins creangă cu merișoare. Primul merișor era atât de acru că mi-au țâșnit lacrimile, ca atunci când cineva mă enervează, semințele lui albe mi-au plesnit între dinți și am supt un timp gustul amărui, tot privind spre terasă cu clematite. Nu m-am mirat că l-am văzut pe Ștefan pe terasă, ascuns după bolta de clematite, scotocind cu ochii aceia sfredelitori totul: curtea, strada, grădina. Dacă ar putea să-mi știe orice gest și orice gând, ah!, ce pornire vampirică! M-am mirat că a avut putere să deschidă ușa înțepenită. Ca și când nu l-aș fi văzut, m-am aplecat asupra furtunului, până aici ajunsese deci, să deschidă acea ușă spre terasa care în veci nu se deschide și să stea ascuns ca să mă spioneze! Credința că îi fac rău, care câteodată m-a mai încercat, mi-a dispărut pe loc: nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta să vrea să-ți posede până și ultimul gând. Să te simți în permanență pândită este chiar un abuz de care trebuie să te aperi cum poți - singură... În primul rând, negândindu-te. În secolul al XVIII-lea, când oamenii și-au adus la perfecțiune arta de a trăi plăcut, o aventură galantă era dreptul oricui. Viața cere să faci compromisuri cu grație și cu tact, pentru că viața este altceva decât o conformare la principii, sans queue, ni tete. Mare eroare, a spus Ștefan atunci când i-am amintit că toate acestea chiar el mi le-a explicat pe vremuri; pe urmă, mi-a mai spus (de altfel, total neconvingător) ca un asemenea mod ușuratic de a gândi nu îi era propriu; atunci voia să mă pună însă în gardă, să nu mă îndrăgostesc de el! Îl ne deșirait pas s'attirer des histoires...” Citește mai puțin...