Anii romantici

    Multă vreme n-am putut înțelege de ce un prozator și-ar risipi forțele și timpul într-un jurnal zilnic sau, la fel de rău, într-o carte de amintiri. Oricîte exemple celebre am avut la îndemînă, ele nu mă clinteau din părerea mea.
Citește tot rezumatul cărții Anii romantici... Și, de fapt, tot asta gîndesc și azi, după ce, aproape contra voinței mele, am scris această carte; și nu exclud că aș mai putea scrie și altele, în același gen.     Pentru mine, cartea aceasta reprezintă o victorie a vieții contra imaginației, a realității contra ficțiunii. Dar poate și ce am scris aici este tot ficțiune, ficțiunea mea despre viața trăită sub semnul miracolului istoric și al neliniștii că ne vom întoarce de unde scăpaserăm. (Gabriela Adameșteanu)     Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2015     Premiul „Șerban Cioculescu – memorialistică și istorie literară” acordat de Muzeului Național al Literaturii Române, ediția 2015     Premiul revistei Observator cultural, ediția 2015, secțiunea „Memorialistică”     Nominalizare la Premiul Cartea Anului 2014, acordat de revista România literară     Nominalizare la Marele Premiu al Festivalului Național de Literatură, FestLit Cluj 2014     Nominalizare la Premiile Galei Industriei de Carte din România, ediția 2015, secțiunea „Nonficțiune”             Fragment:       “3. Nostalgia      Din Bucureștiul agitat al unei veri târzii și fierbinți, m-am trezit într-o toamnă intens colorată, în liniștea și pacea unui orășel cu peluze de un verde proaspăt pe care țopăiau veverițe cenușii. Obișnuită cu dezgustul generalizat față de orice simbol național pe care mascarada Cântării României îl lăsase în noi, am fost uimită să văd că mai toate vilele albe arborau steagul american și să aud, în fiecare dimineață, pe canalul de televiziune din camera mea, aceeași urare solemnă: Good morning, Amerrricaaa! Mai erau și alte lucruri de mirare: locuințe fără gard, ba chiar, din ceea ce mi s-a spus, unele descuiate, deși în jurul lor era uneori pădurea galben-arămie; locuitorii de acolo păreau să nu se teamă de hoți.     O universitate ordonată ca o farmacie și un bloc-cămin studențesc, la al cărui etaj 10 eram cazați noi, scriitorii veniți mai ales din lumea a doua, a treia. Garsonierele comunicau între ele prin bucătăriile comune care ar fi trebuit să ne socializeze mai mult decât am reușit eu și vecina mea, o poetă cehoaică: engleza noastră precară, cu accente diferite, și slăbiciunea ei față de bere nu ne-au apropiat.     Citesc acum romane despre România anilor '90, de pildă “Les amnesiques”, al lui Herve Claude, și sunt șocată ca el, cu ochiul proaspăt al unui occidental, a văzut un București cenușiu, întunecat, cu interioarele vechilor case pline de praf, încărcate, demodate, tocite. Iar oamenii - confuzi. Eu vedeam un alt București, pe care perspectiva culturală și sentimentele statornice îl colorau atrăgător; casele cu fațade îmbătrânite, scheletele blocurilor neterminate de Ceaușescu, străzile pline de gropi îmi strângeau inima, că semnele bolii de pe fața unei făpturi dragi. În schimb, de fiecare dată când ajungeam în Occident, realizăm dintr-odată, prin comparație, Bucureștiul murdar, bântuit de câini sălbăticiți și aerul lui de etuvă, încărcat de duhoarea gunoaielor dospind în soare.” Citește mai puțin...