Anii cenusii. Vol.2: Pretul evadarii - FORMAT PDF

Anii cenușii. Volumul 2: Prețul evadării. Povestea Silviei Cred acum, după trecerea timpului, că fiecare dintre noi cei mulți și anonimi, am acționat la întâmplare, depășiți de evenimente, alegând de fiecare dată în mod egoist, varianta care părea cea mai sigură cale către un fel de câștig imediat, material sau moral.
Citește tot rezumatul cărții Anii cenusii. Vol.2: Pretul evadarii... Revoluție. Focuri de armă rătăcite, din zorii dimineților până târziu în liniștea nopților. Și apoi teama creată de confuziile istoriei suprapuse peste cele intenționate, confecționate de viitorii conducători. Și incertitudinea strecurată în minte, necesară criminalilor care vor schimbare fără prea multe explicații date oamenilor, acelor oameni fără experiență, curaj sau forța, care urmau să fie apoi chemați la urne pentru a vota, adică pentru consfințirea legală a păcălelii. Că nu aveam experiența unei revoluții sau cel puțin a unor evenimente comparabile, în care să fi fost antrenați, direct sau indirect, nu era de mirare. Dar faptul că ne lipsea obișnuința de a fi noi înșine, vii și funcționali, cu opinie pe care să o putem face cunoscută fără teamă de a fi pedepsiți, asta da, era grav. Revoluția ne-a prins revoltați, dar fără personalitate și nervi, ca niște șerpi fără dinți, puși să danseze după muzica unor fluiere grotești. Fragment din cartea "Anii cenușii. Volumul 2: Prețul evadării" de Alex Măroiu: "Din copilărie făceam colecție de hărți și de tot felul de cărți și lecturi de călătorie. Pentru mine, o hartă a fost mereu un motiv serios de visare. În institut, îi vedeam și îi auzeam pe cei din jurul meu umblând după bilete de avion, întrebând de bani, de bani ade-arăți, adică de dolari sau de alte valute, de pașapoarte, de vize, de toate acele lucruri și noțiuni interzise celor fără lucruri care te făceau să visezi, să speri și să compui în gândul tău planuri interminabile care însemnau călătorii. Subiectul „Deplasări în străinătate" nu era accesibil tuturor. Pentru cei mai mulți, era chiar interzis. Era cel mai evident criteriu de departajare a salariaților în „salariați de categoria I" (cu viza) și „salariați de categoria II-a" (fără viză). Observăm cum șefii se interesau cât se putea de discret de următoarea lor deplasare, de câte zile durează și când li se va aduce pașaportul de serviciu de la minister. Dispăreau, de cele mai multe ori prin surprindere, discret, ca niște infractori care se ascund. Dispăreau fără să-și ia la revedere, fără să-și arate chipul transfigurat de satisfacție, fără cel mai mic gest care ar fi putut trezi revolta celorlalți. Apăreau apoi, mai puțin discret, dar mereu precauți să un stârnească invidii. În institut, de obicei deplasările externe se aranjau „de afară" și evident, „ca urmărea unui telex venit de la partener, care avea o problemă gravă și urgentă de rezolvat". Nu doar șefii plecau, ci și tinerii ingineri ca mine și acest lucru era insuportabil. Unii din colegii noștri plecau și ei, mai rar, pe durate mai scurte, totuși plecau. Observăm și cât de rapid se adaptau cei tineri la „tehnică" de a efectua o delegație, începând de la camuflarea ei printr-o indiferență simulată perfect și continuând până la data efectivă a plecării, cu abordarea unor subiecte de diversiune, care să distragă atenția celorlalți de la subiect, ca și cum nu ei urmau să plece. Și apoi brusc dispăreau, „n-am știut nimic până în ultima clipă, mi-am făcut bagajul în zece minute, mi-am uitat și trusa de râs, mi-am cumpărat altă ACOLO". Și apoi zâmbetul tâmp afișat la întoarcere, când împărțeau pixuri la colegi, "A fost îngrozitor, totul, mai ales avionul, ce mai, o porcărie!" (Nely, răsfoind oarecum în joacă ultimul număr din „Paris Match"). O, Doamne, cât de tare dureau deplasările colegilor noștri cu relații! Pentru că nimic nu doare mai tare ca umilința profesională, nedreptatea materializată în deplasări în străinătate și în prime date pe ascuns! Într-o astfel de stare mă aflam, după ce Nely, colega noastră proiectantă, care tocmai se întorsese la serviciu după un concediu medical lung și cu care, în mod normal trebuia să fac echipa la următorul proiect, m-a lăsat singură după câteva zile, plecând într-o deplasare zisă urgentă împreună cu Ionescu. O deplasare „cerută de un director de la institutul de afară", Ionescu, vorbind poate singur la telefon ca să înțelegem ce dorea)." Citește mai puțin...