Fericirea imi scapa printre degete - FORMAT PDF

    Încă din copilărie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viața prin magia cusutului – nimic nu o poate face mai fericită. Dar părinții ei nu i-au împărtășit ambiția de a deveni creatoare de modă, pe care o considerau doar un capriciu.
Citește tot rezumatul cărții Fericirea imi scapa printre degete... Iar Iris cu durere în suflet, s-a resemnat. Astăzi, tânăra se sufoca într-un orășel de provincie, soțul o neglijează, iar viața pare să i se fi oprit în loc. Dar dezvăluirea unui cumplit secret de familie o îndeamnă pe Iris să-și ia viața în mâini. Nu renunța la pasiunea ei și se înscrie la o școală de haute couture din Paris, unde o întâlnește pe Marthe, muza și mentor, tulburătoare și autoritară…      "Portretul convingător al unei femei în căutarea propriei identități, “Fericirea îmi scapă printre degete” ne atrage într-o aventură amețitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului îi va fi greu să se elibereze." - Le Parisien     ”Fericirea îmi scapă printre degete” este un amestesc de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei,  autoarea care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să-și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într-o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început." - Paris Match       Fragment din romanul "Fericirea îmi scapă printre degete" de Agnes Martin-Lugând:       „A doua zi dimineață eram atât de năucită, încât,ca să cobor valizele, le-am împins cu piciorul pe scări până la parter. După aceea, le-am târât până în hol. Acolo l-am găsit pe Pierre, ghemuit lângă ușă, cu ochii roșii de plâns. Îmbătrânise cu zece ani într-o noapte. Probabil că la fel se întâmplă și cu mine. Am comandat un taxi pentru la gară și l-am așteptat rezemată de peretele de la intrare, alături de cel pe care îl considerăm deja fostul meu soț.     — Nu pleca... Te iubesc, Iris.     — Trebuia să te gândești înainte la asta.     — Nu mă mai iubești, nu-i așa?     — Nu, și... asta nu durează de ieri, de azi, dar refuzăm pur și simplu să recunosc față de mine însămi.     — Dar pe el îl iubești?     Am încercat să-mi ascund lacrimile.     — Răspunde-mi.     L-am privit fix. Imagini de la întâlnirea noastră, din căsnicia noastră, din ultimele momente petrecute împreună se ciocneau de amintirea clipelor furate cu Gabriel. Știam cu cine fusesem fericită și cu adevărat eu însămi în ultimele luni. Dacă n-aș fi aflat că Pierre mă înșală, aș fi putut să mă mulțumesc cu viața aceasta inspidă, falsă, și să renunț la Gabriel. Aș fi renunțat la mine însămi. Acum nu mai era cazul.     — Da, îl iubesc.     S-a auzit un claxon.     — Lasă-mă să trec, mi-a sosit taxiul.     S-a ridicat și s-a dat la o parte, fără să se împotrivească. L-am rugat pe șofer să mă ajute să car valizele, apoi m-a întors lângă Pierre. Nu dădusem niciodată importanța verighetei sau inelului de logodnă, de fapt nu prea avusesem de-a face cu asta, erau tradițiile lui Pierre și ale familiei lui, și visul părinților mei. Numai că astăzi apăsau de parcă ar fi fost de fier pe degetele mele, îmi făceau rău. Le-am scos, i-am luat mâna lui Pierre și i le-am pus în căușul palmei. O ultimă privire și am urcat în mașină.     Câteva ore mai târziu, mă ascundeam într-un colț, în braseria din fața clădirii unde locuia Marthe. Nu eram pregătită să-l înfrunt pe Gabriel; poate avea să mă respingă. Oare ce avea să creadă despre faptul că mă întorsesem după ce descoperisem că Pierre mă înșela? Clipa despărțirii noastre fusese intensă, dar plecasem, îi întorsesem spatele. Și, o dată în plus, mi-am amintit replica lui care mă bântuia: „Întoarce-te la soțul tău". La urma urmei, nici el nu luptase pentru mine. Deși motocicleta lui nu era acolo, am așteptat să se înnopteze. Am văzut toți colaboratorii plecând unul după altul. Când nu s-a mai zărit nicio lumină la etajul întâi, mi-am luat inima-n dinți. Aveam să mă târăsc la picioarele Marthei dacă avea să fie nevoie, ca să mă primească înpoi.     În fața ușii principale, m-am rugat din răsputeri să nu se fi schimbat codul. Semnalul sonor mi-a provocat un râs nervos. Am lăsat valizele la intrare, am luat liftul și am urcat până la etajul al cincilea. Mă pregăteam să-mi pun viața în joc în următoarele minute. Ajunsă în fața ușii, am ezitat mai multe secunde înainte să sun; nu-mi repetasem discursul. Degetul meu a apăsat doar un pic. Ușa s-a deschis și a apărut Jacques.     — Ce faci aici, Iris? m-a întrebat în șoaptă.” Citește mai puțin...