Divortul si succesiunile - FORMAT PDF

Divorțul și succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii în societatea romană gravitează în jurul situației personale, respectiv patrimoniale a femeii române în urma divorțului și a decesului soțului.
Citește tot rezumatul cărții Divortul si succesiunile... Din dorința de a nu transforma lucrarea în una cu conținut arid, încercam să prezentăm evoluția femeii în societatea romană printr-un vitraliu științific. În acest sens, am îmbinat aspecte ale vieții ce pot fi documentate politic, social, economic, juridic, religios, facilitând astfel lectura și pentru nejuriști. Totodată, am urmărit în ce condiții și dacă dogmele creștinismului și-au pus amprenta asupra segmentului legislativ al Dominatului.   În urma Războaielor Punice și mai ales în Imperiu, odată cu accentuarea exploatării sclavagiste, cu afluența bogățiilor pe care Roma le aducea din provincii și cu sporirea opulenței paturilor bogate, contradicțiile sociale și decăderea morală s-au făcut din ce în ce mai simțite în clasele dominante. Relațiile din cadrul familiilor au devenit șubrede, opuse virtuților române din epoca veche, iar pe fondul apariției căsătoriei sine mânu divorțurile sunt tot mai obișnuite. Privind din unghi istoric, acesta este punctul de plecare pentru emanciparea socială și juridică a femeii române. Dacă până la acel moment femeilor nu li se permitea să divorțeze de soții lor, ultimul secol al Republicii a adus în scenă o multitudine de astfel de inițiative. În decursul secolului al II-lea, sub înrâurirea creștinismului, vor fi reabilitate vechile virtuți romane, compromise sau pierdute: demnitatea persoanei, coeziunea familiei, castitatea, curajul civic. Făcând un salt în timp, chiar dacă împăratul Iustinian a îngreunat condițiile în care doi cetățeni romani soț și soție aveau dreptul de a divorța, din punct de vedere juridic a pus femeia și bărbatul pe picior de egalitate.    Dezvoltarea rapidă a dreptului succesoral roman are la bază nu doar schimbările survenite pe plan social și economic, ci și interesul constant al jurisconsulților pentru că successio ab intestato să țină pasul cu aceste modificări. Când austeritatea moravurilor asigură căsătoriei un prestigiu pe care nu l-a avut niciodată mai târziu, apare normal să o vedem pe soția căsătorită cum mânu ca fiică a soțului, moștenindu-l împreună cu descendenții. Mai târziu, când afluența bogățiilor și a străinilor la Roma a imprimat vieții un ritm mai accelerat, independența personală și patrimonială a soților unul față de altul s-a resimțit pregnant. Drept urmare, în căsătoria sine manu, soția supraviețuitoare este înlăturată de la moștenirea legală. Odată cu apariția creștinismului, lucrurile au evoluat în favoarea soției și în acest domeniu. Sistemul succesoral al lui ius civile, în paralel cu bonorum possessio, au dăinuit și pe întreaga durată a epocii clasice, fiind oficial abrogate doar de către Iustinian. După ce prin Novela 22 acordase soției care se căsătorise fără zestre și care fusese repudiată fără just temei o pătrime din averea soțului, în anii următori împăratul Iustinian va interveni și în domeniul succesiunilor, dând o mână de ajutor soțului supraviețuitor sărac. Recunoscând influența benefică a religiei creștine în materie de succesiuni, conchidem că în acest domeniu nici chiar creștinismul nu a creat femeii o situație mai bună decât cea pe care o avea în vechiul drept roman.    Per ansamblu, este dificil să definim femeia română „emancipată”, deoarece expunerile despre ea au variat în funcție de experiența personală și de așteptările autorilor care au descris-o. În timp ce avem o oarecare certitudine cu referire la dispozițiile legale în materie de divorț și succesiuni, nu știm însă cu exactitate care era situația de facto în lumea romană. Mai mult, ținând seama de faptul că toate sursele istorice și juridice au fost scrise de către bărbați, niciodată nu vom avea siguranța asupra poziției femeii cu referire la problematici care implică atât sfera juridică, dar și cea personală. Prin ceea ce am prezentat, am dorit să oferim o panoramă asupra societății române, rol principal jucând metamorfozele prin care au trecut femeile ca fiice, apoi soții, mame, iar, în final, văduve. Dacă în timpurile de puternică disciplină femeia reprezintă cea mai stăruitoare dintre forțele conservatoare ale unei națiuni, în vremuri de anarhie și de confuzie ea este cea mai activă forță dizolvantă, datorită luxului, dezmățului și sterilității sale voite. Creștinismul și, odată cu el, legislația lui Iustinian au asemănat femeia Bisericii; prin acest simbol, femeia a fost repusă în demnitatea de persoană, fiind văzută ca resursă ce trebuie protejată și păstrată curată, pentru a aduce bărbatului moștenitori, dar și onoare. (Autoarea) Citește mai puțin...