Intermitentele mortii - FORMAT PDF

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură   Într-o țară al cărei nume nu este menționat, se întîmplă ceva ce nu s-a mai pomenit de la începutul lumii: moartea decide să-și suspende activitatea.
Citește tot rezumatul cărții Intermitentele mortii... Din acel moment, destinul oamenilor pare a fi să trăiască veșnic. După o scurtă perioadă de euforie, lumea se cufundă însă în haos și disperare și începe să caute diferite moduri de a convinge moartea să-și reintre în drepturi, în urma presiunilor din partea bisericii, a familiilor îngrozite de bătrînii ce insistă să facă umbra pămîntului, a sinucigașilor și a companiilor de pompe funebre. Fragment din romanul "Intermitentele morții" de Jose Saramago:   „Deși fusese imediat ridiculizată de ziarele concurenței, care reușiseră să smulgă inspirației redactorilor lor principali cele mai diverse și substanțiale titluri, uneori dramatice, alteori lirice, și, nu rareori, filozofice sau mistice, atunci cînd nu erau de o ingenuitate înduioșătoare, ca în cazul acelui ziar popular care s-a mulțumit cu întrebarea Și Acum Ce Se Va întîmpla Cu Noi, adăugind drept coadă a frazei ostentația grafică a unui enorm semn de întrebare, deja amintită manșetă An Nou, Viața Nouă, în ciuda banalității sale apăsătoare, pică la tanc pentru unii care, prin temperament sau educație, preferau mai presus de orice fermitatea unui optimism mai mult sau mai puțin pragmatic, chiar dacă aveau motive să creadă că ar fi vorba de o simplă și poate trecătoare aparentă. Trăind, pînă în aceste zile de confuzie, în cea mai bună dintre toate lumile posibile și probabile, așa cum și-o imaginaseră ei, descopereau, încîntați, că acum se întîmplă tot ce putea fi mai bun, realmente mai bun, că apăruse chiar aici, la ușa lor, o viață unică, minunată, fără frică zilnică de foarfecă scrîșnind a parcei nemurirea în patria care ne-a dat ființă, la adăpost de incomodități metafizice și gratis pentru toată lumea, fără vreo scrisoare sigilată care trebuie deschisă în ceasul morții, tu în paradis, tu în purgatoriu, tu în infern, fără de răspîntia în care se despărțeau, pe vremuri, tovarăși dragi din această vale a plîngerii numită pămînt, destinele noastre în lumea cealaltă. Dată fiind această stare de lucruri, periodicele reticente sau circumspecte, și odată cu ele televiziunile și radiourile similare, n-au avut altă soluție decît să se ralieze la fluxul de bucurie colectivă care se răspîndea de la nord la sud și de la est la vest, înviorînd mințile temătoare și tîrînd departe de priviri umbra lungă a lui thanatos. Pe măsură ce zilele treceau și văzînd că realmente nimeni nu murea, pesimiștii și scepticii, cîte puțini la început, apoi în masă, s-au alăturat la marele magnum de cetățeni care profitau de orice ocazie ca să iasă în stradă și să proclame, să strige în gura mare ca acum da, viața e frumoasă.  Într-o zi, o doamnă, văduvă de curînd, negăsind o altă modalitate de a-și manifesta fericirea cea nouă care-i inundă ființa, deși cu ușoară durere de a ști că, nemurind, nu avea să-l mai vadă niciodată pe răposatul după care plîngea, se gîndi să arboreze, în balconul plin de flori al sufrageriei, drapelul național. Zis și făcut, cum se spune, în mai puțin de patruzeci și opt de ore, acțiunea de arborare a drapelelor naționale se răspîndi în toată țara, culorile și simbolurile drapelului se înstăpîniră peste peisaj, mai vizibile în orașe, datorită faptului evident că beneficiau de mai multe balcoane și ferestre decît zonele de la țară. Era imposibil să reziști unei asemenea fervori patriotice, mai cu seamă că, venite de nu se știe unde, începuseră să se răspîndească anumite declarații neliniștitoare, ca să nu spunem de-a dreptul amenințătoare, cum ar fi, de exemplu, Cine nu pune drapelul nemuritor al patriei la fereastra casei sale nu merită să trăiască.” Citește mai puțin...