Caiete 1957-1972 - FORMAT PDF

    Vreme de cincisprezece ani (1957-1972), Cioran a umplut treizeci și patru de caiete cu însemnări. Ele au fost găsite după moartea autorului de Simone Boue, prietena sa de o viață, și au fost publicate, în 1997, la Gallimard.
Citește tot rezumatul cărții Caiete 1957-1972... Nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, deși numeroase însemnări sunt datate. Ne găsim mai degrabă în fața unui „laborator“ de încercări pentru cărți ulterioare. Oricum, se regăsesc în aceste Caiete toate obsesiile și toate imprecațiile lui Cioran, toate furiile și toate regretele sale, exprimate într-un stil a cărui exactitate nu e cu nimic mai prejos de aceea pe care o cunoaștem din eseuri și aforisme. Câteva „personaje“ revin frecvent în însemnări: Ionesco, Michaux, Beckett sau Noica îl determină pe acest mizantrop să-și dezvăluie nebănuitele resurse de prietenie; altele, anonime sau desemnate doar prin inițiale, îi provoacă obișnuitele răbufniri de sarcasm. Nu altă voce răzbate, așadar, din aceste Caiete, ci modulațiile glasului inconfundabil al ultimului moralist al veacului trecut. Ediția Humanitas a Caietelor lui Cioran apare în trei volume.     Opera de moralist? Literatura? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiției umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate despre el pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenta n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran decontractat, eliberat de rigorile și eleganța „marelui stir din cărțile sale antume. Niciodată un necu-noscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reușit să-ți devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spațiul laic al existenței noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurată'ților și spaimelor lui, de singu-rătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi știut — când își rumegă în acest jurnal disperările, mefi-entele, dezamăgirile, apetitul și sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi și scârba de semeni — ce mulțime nesfârșită de prieteni se va aduna la porțile scrisului lui! GABRIEL LIICEANU Fragment: " 31 decembrie Nu pot să scriu decât despre ce simt; or, în prezent, nu simt nimic.     Am încetat să „produc" pentru o vreme. Încerc să nu mă amărăsc (și nici să nu mă împaunez). Cum de m-am putut lega de scris până într-atât? Degeaba, sterilitatea mea de acum e pentru mine o experiență dureroasă, M-am târât luni de-a rândul cu această silă, cu această neputință înmărmurită în fața foii albe! — Ce-mi va aduce 1966? Voi scăpa oare de apatie? Am petrecut un an de om pe jumătate mort. O să renasc în sfârșit? N-am nici măcar puterea să fiu trist. Or, tristețea a fost orgoliul vieții Ce voi deveni oare, o, zei?     Ceea ce mă paralizează este că toți oamenii mi se par naivi, incluslv marile spirite. Sunt uluit să constat în ce măsură Nietzsche îmi apaie- în ciuda strălucirii sale, sau mai degrabă tocmai datorită. ei - de o ardoare juvenilă care te face să zâmbești.     Mă simt mult mai aproape de un Pascal și mai cu seamă de un Marc Aureliu. Nu-i nimic de făcut: devin mai copt. 1 ianuarie 1966 M-am dus să mă plimb de-a lungul Marnei, pe lângă Tribarldon (?). Din cauza inundațiilor, râul s-a umflat, parcă ar fi Mississippi. Cinci ore de mers, aproape tot timpul cu vântul în față. Bucurie de a umbla, de a face efort fizic, dar în spatele acestei bucurii simțeam prezența unei melancolii care, la un moment dat, aproape a declanșat o criză de plâns. Totul, fără complicitatea nici unui gând.     2 ianuarie Ieri-seară în metrou, o codoașă lăbărțată, hidoasă, vorbind franțuzește stricat, cu un accent sud-american (?), mângâia mâna unui tânăr subțiratec, străin și el, „drăguțul" ei probabil, un arab după toate semnele. Spectacolul era atât de oribil că nu-mi reveneam. Nu știu vreun care să-mi poată inspira o asemenea scârbă. Putoarea asta infectă pur și simplu m-a îmbolnăvit. Nu este admisibil ca ființă umană să poată lua asemenea înfățișare.     Urâtul se anunță aproape totdeauna prin pofta de a fredona refrene de demult. Amintirea trecutului ne pune brusc în fața evidenta ireparabilului. Nu putem suporta cu detașare senzația curgerii timpului; chiar și ideea acestei curgeri e greu de suportat. Când mă gândesc că toate clipele pe le-am trăit s-au dus pentru vecie, mă miră zelul meu de-a mai trăi și altele.     Că în tinerețe am fost un ambițios, nu încape nici o îndoială; că am încercat să fiu, de asemeni. Uneori mă felicit pentru asta, cel mai ades mă întristez: căci, fără ambiție, deși într-un fel m-am depășit pe mine însumi, mi-am pierdut totodată însuși resortul ființei.         Pe cheiul Senei, pe o tarabă plină cu romane polițiste englezești, găsesc un sfânt Ioan al Crucii, format de buzunar! E acolo, bănuiesc, din cauza titlului: The Dark Night of the Soul. E drept că și coperta era prea țipătoare, făcând confuzia posibilă, dacă nu chiar inevitabilă.     Ațâțați-mi omul care nu judecă pe nimeni, ca să-1 declar sfânt. Să exiști înseamnă să judeci, înseamnă să fii nedrept. Căci orice judecată e nedreaptă, având în vedere că nimeni nu e răspunzător pentru ceea ce este și nici măcar pentru ceea ce face. Vinovăția e la suprafață, la nivelul convențiilor. Ea nu mai are nici un sens de îndată ce coborâm spre lucrurilor.     O, dacă m-aș putea abține de la orice judecată de valoare! De fiecare țiout and îmi scăpă vreuna, sunt mândru pe moment, apoi mă cuprinde căința, aproape că roșesc. Pornirea mea e mai întâi să acuz pe toată lumea, apoi să-i scuz pe toți. — Este un semn de cinism să te pronunți în legătură cu ceva. " Citește mai puțin...