Ultimul mohican, romanul istoric al lui James Fenimore Cooper (1789 — 1851), a fost publicat pentru întâia dată în ianuarie 1826 sub titlul Last of the Mohicans, a Narrative of 1757, la editura J.
Citește tot rezumatul cărții Ultimul Mohican ed. 2016 - James Femimore Cooper... Miller din Londra, iar în aceste aproape două veacuri a devenit unul dintre cele mai citite romane din literatura americană. Ultimul mohican se desfășoară pe fundalul masacrului de la Fort William Henry, din timpul războiului francez și indian. Acestea sunt „faptele" în jurul cărora Cooper, primul romancier american cu o notorietate ce avea să treacă dincolo de ocean, construiește povestea incitantă a unei aventuri în sălbăticie. Puternic influențat de drama captivității băștinașilor, prozatorul a creat un model narativ pe care mulți autori americani l-au calchiat. Gândiți-vă numai la seria lungă a westernurilor. Pionierul vestului, Natty Bompo, apăruse deja, la bătrânețe, în Pionierii (1823). În Ultimul mohican, el este înfățișat ca Hawkeye, un cercetaș în floarea vârstei care lucrează pentru britanici alături de doi băștinași Delaware, Chingachgook și fiul său, Uncaș. Ei le întâlnesc pe Cora și pe Alice Munro, fiicele unui colonel britanic, și pe parcursul romanului le salvează din captivitate, escortându-le în siguranță, sau le urmăresc prin pustietate. ( Lucian Pricop) Fragment din romanul Ultimul Mohican ed. 2016 - James Femimore Cooper "Drumul ales de Ochi-de-Șoim o luă de-a curmezișul câmpiilor nisipoase, străbătute de văi și dealuri, peste care mai trecuseră o dată în dimineața acelei zile, avându-l drept călăuză pc înșelătorul Magua. Soarele coborâse înspre munții din apropiere și, cum drumul lor trecea tot timpul prin pădure, căldura nu li și se mai părea așa greu de îndurat. Prin urmare, înaintarea lor era rapidă, astfel că reușiră să parcurgă o bună bucată din drum la întoarcere, cu mult timp înainte de a se întuneca. Asemeni sălbaticului căruia îi luase locul, vânătorul părea că se orientează după niște semne numai de el știute, cu un instinct aparte, fără să-și încetinească pasul și fără să facă pauze de gândire. O privire rapidă și piezișă aruncată pe mușchii copacilor, o alta în sus spre soarele care apunea, sau una fugară, dar fermă, în direcția numeroaselor cursuri de apă printre care își croiau drum, îi erau de-ajuns pentru a apuca pe calea cea bună. în acest timp, pădurea începuse să-și schimbe nuanțele, pierzându-și acel verde plin de viață, care dăduse o notă de frumusețe coroanelor copacilor pe parcursul zilei, și dobândind o tentă întunecată, cum se întâmplă de obicei spre sfârșitul zilei. Cele două surori se străduiau să mai zărească printre ramurile copacilor ultimele raze ale noianului auriu de splendoare, care formau un halou de aur împrejurul soarelui, iar din loc în loc lăsau dare rubinii pe cer sau tiveau cu margini înguste de galben strălucitor o masă de nori îngrămădiți la mică distanță deasupra colinelor dinspre apus." Citește mai puțin...