Nelinisti vechi si noi

Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor și constat că problemele dintotdeauna ale vieții omenești au fost evacuate. Despre dramă se vorbește mai curând în cheie telenovelistică, despre suferință, în cheie clinic profilactică, despre idealuri și reușită — în cheie pragmatic corporatistă.
Citește tot rezumatul cărții Nelinisti vechi si noi... Avem puzderie de «manuale» care ne învață (în doi, trei, sau zece pași) cum să obținem bunăstarea lăuntrică și succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenția noastră, reflexivitatea noastră au alte priorități. Dincolo de o generală nevoie de «rețetar», viața noastră interioară e pustie, amuțită de urgențe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorități sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică. Am ajuns să evacuăm din spațiul nostru de comunicare tot ce privește tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferințele, iubirile, spaimele noastre o întrețin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne rușinam să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile și neliniștile noastre. (Andrei PLEȘU) Fragment din lucrarea "Neliniști vechi și noi" de Andrei Pleșu "Oameni fericiți „Numai prostii sunt modești" — era de părere Goethe. Se gândea, probabil, la oamenii înzestrați care, prin exces de timiditate, sau de spirit auto-critic, nu-și valorifica talentele. Până la un punct, e adevărat că a nu fi conștient de calitățile, de potențialul tău e la fel de neinteligent pe cât este de neinteligent să nu fii conștient de limitele tale. Cunoscută e și vorbă (atribuită) lui Winston Churchill despre Clement Attlee, ministru în cabinetul său din timpul războiului: „E un om modest, și are multe motive să fie..." Așadar, mereu, o asociere ironică între modestie și precaritate funcțională. înțelepciunea autohtonă merge însă, mai curând, în direcția inversă: „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul!" Carevasăzică, prostul nu e modest. E țanțoș. E foarte mulțumit de sine. își contemplă euforic „realizările", portretul, virtuțile. Prostul dâmbovițean nu greșește, nu poate fi contrazis, nu poate fi „înfrânt". Are definitiv înfipte, între omoplați, aripile victoriei. E prost cu panaș. Se iubește, se admiră, se simte de neînlocuit. Scena publică românească e plină de asemenea exemplare, la toate nivelurile. Câți miniștri și câți parlamentari ați văzut în România care să admită, oricât de rar, că au greșit, că au bătut câmpii, că, în cutare dispută, au avut dreptate mai degrabă adversarii? În câte discursuri publice ați auzit, fie și discret, un subton de incertitudine, de interogativitate, de tatonare prudentă? Prostul crede, de obicei, ca un discurs adevărat, un discurs eficient, trebuie să fie linear, răstit, glorios. Fără penumbre, fără loc liber pentru ipoteze colaterale, pentru variante secunde, pentru o fărâmă sănătoasă de relativism. E motivul pentru care cu prostul nu se poate dialoga. N-are incertitudini, n-are spațiu mintal pentru opinii diferite. De fapt, contează mereu, fără ezitare, pe inteligența lui suverană. Puzderia personajelor de acest fel active pe piață semnalează, cred, o maladie cronică a clasei noastre politice, dar și a gazetăriei, a „vedetelor" de profesie, a publicului însuși. Romanul e „daștept". Ştie. Dacă insiști, îți explică. Dacă nu ești de acord cu el, ești prost!" Citește mai puțin...