Povestile Diandrei. Vol. 1

    Dragi copii,     Diandra este o fetiță așa că voi, care vrea să audă o poveste în fiecare seară. Care copil nu ar asculta povesti mereu dacă ar avea un părinte să i le spună.     Într-o seară, Diandrei i-a venit o idee.
Citește tot rezumatul cărții Povestile Diandrei. Vol. 1... I-a cerut tatălui ei, adică mie, să facă o poveste pe loc pornind de la cuvintele care i-au venit în minte la întâmplare. În acea seară a fost vorba despre o prințesă și un extraterestru. Ciudata combinație, nu este așa? Cum puteau să se întâlnească o prințesă și un extraterestru? Nu fac ei parte din două lumi diferite? Și dacă s-ar fi fntâlnit, ce s-ar fi întâmplat mai departe?     Așa că am fnceput să fac povestea. M-am gândit la situațiile pe care voi, copiii, le întâmpinați la școală, în viață, atunci când vi se întâmplă tot felul de lucruri. Sigur că voi nu întâlniți un extraterestru nici nu aveți un vrăjitor al castelului Ianga voi. Dar în timp ce citiți povestea este bine să vă gândiți: oare nu mi s-a fntâmplat mie ceva asemănător? Ce am învățat din asta?      Fragment din poveste:       „Și așa au ajuns pe planeta lui Zarrygot. Aici totul era surprinzător: soarele pe cerul planetei era albastru, dar norii erau maro, fluturii trăiau în colonii sub pământ și din floare în floare zburau broaștele, fructele erau imense și aveau mulți copaci care creșteau din ele. Totul era absolut pe dos!     Dar cel mai distractiv a fost când Zarrygot le-a făcut cunoștință cu prietenii lui. Erau toți verzi ca și el și erau identici. Nici nu puteau să-i deosebească. Au vorbit, s-au distrat, apoi extratereștrii le-au propus să se joace labtof (care, așa cum v-ați dat seama, este fotbal spus invers). Meciul a început și trebuie să spun că micuții noștri prinți și prințese nu se descurcau prea bine. Aici, pe planeta lui Zarrygot, labtof însemna că o minge îi urmărea pe jucători și dacă îi prindea, îi băgă într-o poartă. Așa că au fugit din toate puterile, dar au pierdut partida până la urmă. Totul era atât de nou, de neînchipuit, că nici nu și-au dat seama cum trece timpul.     După ce au terminat marele meci, Zarrygot i-a dus pe marginea unui rău maro care curgea încet. Un miros pe care îl cunoșteau le-a gâdilat nările: râul era de ciocolată. Veseli și pofticioși au băut cât de mult au putut. însă, spre uimirea lor, extratereștrii nu au vrut nici măcar să guste:     - Păi, ciocolată nu este bună deloc, i-a lămurit Zarrygot. La noi, părinții încearcă să ne oblige să mâncăm numai ciocolată, dar nouă nu ne place, vrem altceva.” Citește mai puțin...