Halucinatii

Timp de sute și mii de ani, lumea părea să fi rămas în aceeași matcă. „Nimic nou sub soare“ a fost cuvântul de ordine al celor care identificau ziua de mâine cu cea de azi. Acum însă cunoașterea, tehnologia și societatea evoluează într-un ritm care ne somează să ne redefinim identitatea.
Citește tot rezumatul cărții Halucinatii... Colecția „Pași peste granite“ aduce în atenția cititorilor perspectivele care se deschid în fața omului și societății într-un moment de răscruce. Simțurile ne aduc permanent în atenție sunete, imagini, mirosuri, senzații. Dar oare toate există în realitatea exterioară? Pot fi confirmate de alții? De noi înșine, după câteva clipe? Sau unele provin de fapt din adâncurile creierului nostru? Halucinațiile nu sunt întotdeauna iluziile unor nebuni. Adesea, ele sunt generate de deficiențe senzoriale, de unele substanțe (uneori ingerate tocmai în acest scop), de boli (chiar banale dureri de cap ori stări febrile), de vătămări corporale. Ca tânăr medic în California anilor 1960, Oliver Sacks s-a interesat personal și profesional de experiențele psihede-lice. Acestea, împreună cu primele sale migrene, l-au determinat să cerceteze toată viața diversele fenomene halucinatorii. Cartea de față pornește de la trăirile autorului și ale pacienților săi și oferă o adevărată antologie a halucinațiilor.     Fragment din volum:       „Auzitul vocilor se întâmplă în orice cultură și este un lucru căruia i s-a acordat o mare importanță — zeii din mitologia greacă le vorbeau adesea muritorilor, la fel și zeii din marile tradiții monoteiste. Vocile au o importanță deosebită din acest punct de vedere, probabil mai mult decât viziunile, pentru că limbajul poate transmite un mesaj explicit sau o comandă, în vreme ce o imagine nu poate.     Până în secolul al XVIII-lea vocile — la fel ca viziunile — erau puse pe seama unor forțe supranaturale: zei sau demoni, îngeri sau djînni. Fără îndoială că există o oarecare suprapunere între aceste voci și cele din psihoze sau isterie, dar în cea mai mare parte ele nu erau văzute ca ceva patologic; dacă rămâneau neobservate și intime, erau pur și simplu acceptate ca parte a naturii umane, parte a felului în care stăteau lucrurile pentru unii.     Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, o nouă filozofie seculară a început să câștige teren printre filozofii și oamenii de știință ai Iluminismului, iar viziunile halucinătorii și vocile au ajuns să fie văzute ca având o bază fiziologică, datorată hiper-activității unor centri din creier.     Dar ideea romantică de „inspirație" încă rezistă — artistul, mai ales scriitorul, era văzut sau se vedea pe sine ca fiind scribul, copistul unei Voci și, uneori, trebuia să aștepte ani întregi (cum făcut Rilke) că Vocea să-i vorbească.          *    Să vorbești de unul singur e ceva elementar pentru oameni, căci suntem o specie lingvistică; marele psiholog rus Lev Vigotski se gândea că „discursul interior" era o premisă necesară a oricărei activități voluntare. Eu vorbesc cu mine însumi, așa cum mulți o fac, o mare parte a zilei — mă mustru („Prostule, unde ți-ai lăsat ochelarii?"), mă încurajez („Poți s-o faci!"), ma plâng („Ce căută mașina aia pe banda mea?") și, mai rar, mă laud (“E gata!"). Aceste voci nu sunt externalizate; nu le-aș confunda niciodată cu vocea lui Dumnezeu sau a altcuiva.” Citește mai puțin...