Stilul excentric, ironia și umorul lui Hrabal, dublate de un simț al tragicului și al atentei observații psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viața reală este prezentă în fiecare rând.
Teribila iscusință a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile și a unor situații insolite se regăsește în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreți să vedeți Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoțit, că în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc. "Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorințe întrupate... Sălășluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs și al lacrimilor." James Wood, London Review of Books „Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular și în același timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrânește, dar care poartă în sine tinerețea, expresiile mele faciale și cuvintele dau naștere gramaticii mele nestatornice și argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte și o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanțialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal Fragment din romanul "Vremurile bune de altădată" de Bohumil Hrabal "„Ne-a dat groparul o zi liberă, nu-i așa?” obișnuia să spună domnul Bedar, salariat al Plafarului. Și, dis-de-dimi-neață, după orele șase, se oprea cu regularitate în cârciuma Mariansky Obraz și pe loc transformă cele cinci coroane, pe care nevasta i le dădea pentru masa de prânz, într-un vin amărui preparat din fructe. Pe urmă umbla de la o masă la alta, până când se găsea careva să cumpere de la el gustarea de dimineață. Iar banii îi transformă din nou într-un pahar de băutură amăruie. Pe urmă, când nu mai avea nimic, domnul Bedar se complăcea să spună: „Acum, dacă mă urc în pom, nici n-am ce vedea pe pământ... de ce?" Și tot singur își răspundea: „Pentru că suntem aici datorită groparului care ne-a dat azi zi liberă". Abia după aceea se ducea la lucru să sorteze mușețelul și pătlagina și acolo se gândea pe cine să tapeze pe ziua de azi ? Dar cei ce lucrau cu el nu-i mai împrumutau, la cârciumă domnul Bedar era atât de îndatorat, încât pentru gustarea de dimineață trebuia să plece departe, cu tramvaiul, pentru că, undeva, în alt local... să i se umple paharul, ca apoi să iasă o ceartă pe chestia plății și... în fine, să i se acorde creditul dorit. „E o figură, un caz social", obișnuia să spună despre el șeful lui, pentru că, într-un fel, să se justifice pe sine. În schimb, domnul Bedar îl răsplătea prin aceea că, ori de câte ori îl zărea pe șeful său îndreptându-și frumușel spinarea în fața tejghelei și dădea peste cap un păhărel, îi trăgea de mânecă pe mușterii din colțul lui și, arătând spre superiorul său, le spunea în șoaptă: „Să te ții ce lipsă o să fie iar în casa de bani!« Azi, domnul Bedar porni cu tramvaiul să-lviziteze pe Milton, colegul lui, cu care sortase împreună buruienile de leac."
