O singuratate prea zgomotoasa

Înaintez, mă opresc în dreptul lui și zic: „Bună ziua, domnule Hrabal, cum vă simțiți la o sută de ani?“ „Prind puteri, zice, îmi recăpăt încrederea. Primii o sută de ani sunt cei mai grei, ca după aia...
Citește tot rezumatul cărții O singuratate prea zgomotoasa... Și încă ceva, dacă tot ești tânăr și te mănâncă să scrii, spune-le asta scriitorilor, din partea mea: așa vă trebuie dacă n-ați putut să stați pe curu' vostru.“„Bine, zic, dar cititorilor ce să le spun?“ „Cu cititorii eu nu mai am nicio treabă“, mi-a mai zis și s-a uitat în jos, poate la petele de pe față de masă, poate la cizmele de cauciuc cu care era încălțat, poate la porumbeii care-l așteptau cuminți sub masă. - Marin Mălaicu-Hondrari Bohumil Hrabal (1914 – 1997) este un scriitor ceh considerat de mulți una dintre cele mai importante voci ale literaturii secolului XX. Multă vreme, cărțile sale au circulat în samizdat, adunând în jurul lor o comunitate de hrabălieni pasionați, cuceriți definitiv de umanismul tragicomic și umorul savuros al operei sale. În timpul vieții, aproape trei milioane de exemplare au fost vândute numai în Cehoslovacia natală. Mare băutor de bere și mare iubitor de pisici, Hrabal obișnuia să recite la „Tigrul de Aur“, crâșma lui preferată din Praga, pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. A murit la 83 de ani, după ce a căzut de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii. Fragment din carte: "Într-o dimineață, măcelarii mi-au adus un camion de hârtii și de cartoane însângerate, cutii pline cu hârtii pe care nu le suportam pentru că miroseau dulceag și pentru că mereu mă murdăream de sânge ca un șorț de măcelar. În primul pachet am pus, defensiv, Elogiul nebuniei de Erasmus din Rotterdam, în cel de-al doilea pachet am pus Don Carlos de Friedrich Schiller, iar în cel de-al treilea pachet, pentru ca și cuvântul să treacă prin carnea însângerată, am pus Ecce Homo de Friederich Nietzsche. Am lucrat neîntrerupt între acele muște înspăimântătoare, în acel viermanar pe care-l aduseseră măcelarii din abator, iar în acea viermuială, în acel bâzâit înnebunitor, muștele îmi loveau fața precum grindina. Când am băut a patra halbă de bere, lângă presă a apărut un tânăr suav. Mi-am dat seama imediat că nu e nimeni altul decât Isus. Și lângă el stătea un bătrân cu obrazul ridat, nimeni altul decât Lao-Tse. Stăteau amândoi împreună cu miile de muște ca de cobalt, ce zburau nebunește încoace și încolo, iar zgomotul metalic al aripilor și al corpurilor lor răsună în tonuri acute, înălțând în beci un tablou format dintr-o permanentă mișcare de aripi, exact ca în compoziția tablourilor uriașe ale lui Jackson Pollock. Nu m-am mirat de cele două făpturi, pentru ca bunicii și străbunicii mei, când beau lichior, aveau și ei astfel de vedenii, li se năzăreau personaje din povești. Bunicul întâlnea în anii drumeției rusalce și zâne ale apelor. Străbunicul credea și el în asemenea făpturi, ce-i apăreau când se afla în apropierea fabricii de bere, lui arătându-i-se mai ales spiriduși și zâne, iar eu, care eram educat împotriva voinței mele, atunci când adormeam sub cerul de două tone de deasupra patului, pe rafturi mi se iveau Schelling și Hegel, care se născuseră în același an. " Citește mai puțin...