E. Lovinescu, scepticul mantuit. Vol. 1+2

    „Ca și marele său model (E. Lovinescu), urmașul și luminosul exeget al Scepticului mântuit, are darul formulărilor pregnante și al pătrunderii în mijlocul fenomenului literar, într-un cuvânt, al intuiției critice, lucide și elegante, de o aleasă urbanitate […].
Citește tot rezumatul cărții E. Lovinescu, scepticul mantuit. Vol. 1+2... Lovinescu ar fi citit cu pasiune "Scriitori români de azi", și ar fi văzut în Eugen Simion un al doilea urmaș al său, numai cronologic vorbind, după Pompiliu Constantinescu. Este supremul elogiu ce i se poate aduce într-o viziune panatheneică, de succesiunea generațiilor și de cei mai aleși lampadofori.” (Șerban CIOCULESCU)     "E. Lovinescu este, nu mai încape vorbă, un mare critic și, fără a căuta solemnitatea cuvintelor, să spunem că un spirit în care să se întâlnească o atât de mare iubire cu o mai dreaptă și inteligența cruzime față de literatură, cultura noastră n-a mai avut." (Eugen SIMION)      Fragment din volum:       „CAPITOLUL IV       MUTAȚIA VALORILOR ESTETICE        1. Sincronismul nu e unicul criteriu de apreciere în critica lui Lovinescu. El permite o situare ideologică a operei, dar nu explică valoarea și originalitatea ei estetică. Sunt, atunci, alte căi de a ajunge la inima operei literare; nu înainte însă de a defini condițiile ei estetice generale. Orice judecată critică implică, în fond, o înțelegere specială a artei și, fără a crede în posibilitatea unei științe a esteticii, Lovinescu formulează în repetate rânduri opiniile sale în această problemă, sistematizându-le, în cele din urmă, în volumul al VI-lea al Istoriei literaturii române contemporane (1929).     E surprinzător să afli, aici, un estetician care se ignoră. Impresionistul, iritat de construcțiile „Domnului Sistem", are nu numai plăcerea de a disocia în zonele infinitezimale ale operei, dar și pe aceea de a teoretiza și sistematiza. Ea apare chiar în Pași pe nisip, scriere diletantică și nu prea. Încercarea e, aici, de a împăca dogmatismul estetic maiorescian cu relativismul criticii impresioniste ostilă, de regulă, ideii de a aplica artei metodele științelor pozitive. Terenul posibil de întâlnire e ideea de autonomie a esteticului, pusă însă cu timiditate. Criticul are aerul că acceptă pe Taine (Teoria mediului și literatura noastră), deși, în fond, punctul lui de vedere este altul. Nu crede în determinismul social (prima libertate pe care și-o ia!) zicând că „adevăratul determinism e acel al talentului". Nu respinge, apoi, ideea că opera literară reflectă o realitate specifică: introduce însă rezerve care-l separă de localiști și, în genere, de toți cei care văd în literatură o imagine nemijlocită a mediului și a momentului istoric. În ce chip? „Artistul — zice el — este, deci, oarecum focarul unei oglinzi, în care se concentrează căldura întregii societăți". Exemplifică prin Byron și Musset, autori de literatură sentimentală și satanică, reprezentativă pentru starea de spirit romantică.” Citește mai puțin...