Moartea lui Mercutio

Public în cartea de față un număr de mici eseuri, fragmente de jurnal, portrete și însemnări mărunte despre literatură și critica literară, scrise în cea mai mare parte în anii '80. Câteva (cu precădere cele grupate în capitolul Cultura și politică) depășesc sfera literaturii și, sub influența confruntărilor din ultimii trei ani, au un caracter mai acut polemic.
Citește tot rezumatul cărții Moartea lui Mercutio... împreună formează jurnalul unui critic care de mulți ani scrie, săptămâna de săptămână, despre cărțile românești actuale. În spațiul dintre două Fragmente critice el ține cursuri de literatură, citește, evident, alte cărți și simte nevoia să vorbească și despre sine, nu numai despre alții. Opera critică propriu-zisă este dublată, în acest chip, de un jurnal de idei (mai precis un jurnal al stărilor de spirit), singurul pe care Valery îl acceptă: nu biografia celui care scrie, ci biografia ideilor. Această separare nu-i totuși posibilă, am dovedit în altă parte (întoarcerea autorului) și dovedesc în ultimul timp și alții, inclusiv naratologii, semiologii, care, cu zece-cincisprezece ani în urmă, nu voiau să audă de autorul de pe copertă și despre viața lui intimă. Azi autorul revine din exil și genul biografic este din nou la modă. Ce se întâmplă în acest răstimp cu criticul literar, judecătorul imparțial, obsedat de fantasma obiectivității și contestat mereu pentru subiectivitatea lui? Criticul continua să scrie și, în marginea scriiturii, își duce viața lui care nu transpare decât foarte rar în ceea ce scrie. După ce a trecut prin faza metodelor își regăsește spiritul de sinteză și tinde din nou spre o formă de creație din care imaginația (imaginația ideilor) și un anumit scenariu epic nu sunt eliminate. În fond, între el și opera pe care o analizează se află totdeauna o mică poveste și se configurează o mică istorie. Nici una, nici alta nu intră, repet, în textul critic. Rămân în pragul scriiturii și, dacă analistul nu ține un jurnal intim, pier ca atâtea alte întâmplări subiective. O bună parte din viața noastră afectivă și spirituală dispare astfel în neant. în ce stare de spirit am citit romanul acela stufos și lung ca o zi de post? Nu știu. Vegheam pe tatăl meu la Spitalul de Urgență și scriam fără spor un articol despre Hasdeu, spirit adamic, un fantast al filologiei și al istoriei. Când recitesc, azi, micul eseu observ că n-a trecut aproape nimic în text din anxietatea mea de atunci. Cenzura psihologică. Și, totuși, îmi aduc bine aminte: eram înspăimântat, mi se părea că totul se clătină în jurul meu și nu mă pot apăra cu slabele mele mijloace. Merg în fiecare săptămână la o sută douăzeci kilometri de București, într-o mică localitate din Prahova, s-o văd pe bătrâna mea mamă. Ea va împlini peste o lună nouăzeci și trei de ani. Vorbește de moarte fără spaimă, o așteaptă, este chiar contrariată ca toți din generația ei au dispărut, iar ea continua să-și ducă necazurile pe pământ... Cum este credincioasă, găsește în cele din urmă o justificare pentru a trăi: „Cat o vrea Dumnezeu”. Eu citesc în acest timp cartea unui moralist care a trecut prin detenție și mă pregătesc pentru cronica de luni. Scriu totdeauna luni dimineață, m-am obișnuit cu acest ritual, imposibil să pot schimba ziua și ritmul. Duminicile mele sunt totdeauna ratate pentru viața socială, iar lunea este bătută în cuie. Mă scol dis-de-dimineață și reiau, că bine cunoscutul personaj mitologic, bolovanul în cârcă pentru a-1 urca pe munte. Cu toate ale mele în mine și cu ambianța care nu este totdeauna favorabilă. Chin, obișnuință, plăcere? Prea complicat pentru a explica. Scrisul este libertatea scriitorului, se spune adesea. O dificilă libertate, pot să confirm. O libertate condiționată care bate spre împovărare. împovărătoarea libertate, deci...De ce „Moartea lui Mercutio”? Pentru că, pe când eram foarte tânăr, am scris un articol (1968?) cu acest titlu, voind să protestez împotriva celor care vedeau în criticul literar un Caliban ce trebuie trimis, în lanțuri, la școală. Nu Caliban, ziceam eu, este simbolul shakespearian al criticii literare, ci Mercutio, confidentul spiritual, cel care moare pentru că nu se înțeleg în privința întâietății, Montăiguiii și Capuleții literaturii... Simbolul rămâne și azi valabil. Pun, deci, paginile ce urmează sub semnul acestui personaj încântător care fără voia lui devine un personaj tragic într-o istorie dominată de o mediocră fatalitate. 1 noiembrie 1992 Citește mai puțin...