Luna Zadar

Albert, un tînăr debusolat al perioadei postdecembriste din România, descoperă după moartea mamei sale, în arhivele Securității Statului din perioada comunistă, că aceasta a făcut parte din structurile fostei poliții politice.
Citește tot rezumatul cărții Luna Zadar... Mai departe povestea își deșiră singura personajele, fie printre filele dosarului de urmărire informativă, fie prin Belgradul bombardat de nu se știe cine, fie printr-un Stockholm în care lumea trăiește straniu de simplu, încercînd virtuțile vieții care caută continuu să se alimenteze cu energii pozitive. Luna Zadar este în aparență o carte despre nimeni și despre nimic, în cel mai curat sens camusian, străinul și cititorul se întîlnesc empatic pe fiecare pagină, iar fiecare îl interoghează pe celălalt. Adrian Alui Gheorghe forțează limitele expresiei și ale sensului în acest roman insolit, în care tema de bază este căutarea identității într-o lume depersonalizată.   „Luna Zadar este romanul unui rebel fără cauză care trăiește într-o lume-azil, fără limite, globalizată. Albert, un melancolic paradoxal, transformă dramaticul în fantasmagorii, sperînd cu patimă ca doar delirul cuvintelor poate înlocui viața. Adrian Alui Gheorghe experimentează poetic și teatral deopotrivă, în doze bine echilibrate stilistic, schimbînd macazul absurdist cu cel istoric și invers, caută să convertească transa în tristețe și iubirea în aventura picarescă. Sub semnul unui Kafka superstar, niște specialiști ai nimicului dau o șansă vieții aflînd un antidot în ficțiunile spontane care se substituie realității. De la arhivele Securității la fauna interlopă iugoslavă, din oglinzile expatriatului la cele ale fiului pornit în căutarea tatălui, nimic nu pregătește decisiv sensul unei vieți. Poate doar un cîntec talisman ce spar-ge zidurile identitare și care spune că tristețea e tămăduitoare. Adrian Alui Gheorghe scrie despre și pentru cei ce trăiesc boala fericirii nu mai departe de convenția amăgitoare ce-o definește. Luna Zadar e totodată povestea unei inițieri în care personajul străbate, de fapt, drumul invers.” (Marius Mihet) Fragment din roman: "În anul 1998, fix pe 1 ianuarie, am descoperit ce voiam să ajung în viață: NIMIC. La 19 ani este, de altfel, cea mai bună opțiune. O susțin și acum. Sobi a fost de acord cu mine, cu oarecare rezerve totuși. Că dacă ești nimic, lumea te tratează ca pe un nimic. Iar cu un nimic nimeni nu se încurcă. Apoi, cu slabele sale cunoștințe filozofice, consemnate și regăsite în caietul de notițe din ultimul an de liceu, el știa că nimicul este un sistem cuantic lipsit de grade de libertate, adică lipsit de dimensiuni. Că dacă nu ești ceva, nu poți fi nici cineva. Așa că el, Sobi, ar vrea să fie, totuși, cineva. Da, poți să fii un nimic, dar numai pe termen scurt. Că pe termen lung îți trebuie haine, casă, o gagică, mîncare, da, mîncare. Și o mașină, și o excursie, și doi plozi...! El visează la toate astea, are și niște planuri cum să le realizeze, într-o zi o să îmi facă mărturisiri complete. Puah! Ei, aici ne despărțeam noi, eu nu voiam niciuna din toate astea. Voiam pur și simplu să fiu un nimic social, un gunoi care să cadă în supă troglodiților, să fiu păduchele de pe gulerul cămășii unui politician care își mesteca discursul grețos în fața unei mulțimi de prostănaci, care s-au născut din greșeală ființe umane. Puteau fi orice altceva. Nimicul e haosul și lipsa de reguli. Aici eram eu acasă. " Citește mai puțin...