Transilvania, starea noastra de veghe

    Transilvania – starea noastră de veghe este o excelentă carte de vizită. Îl găsim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simplă literă moartă sau inventar de cronologii seci și controversate, ci chiar temelia prezentului.
Citește tot rezumatul cărții Transilvania, starea noastra de veghe... El este autor și coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-și autonomia și specificitatea. Îl descoperim pe cititorul și degustătorul de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact și nepărtinitor în încheierile sale, ci și rostit memorabil, în cuvinte potrivite care să probeze căratele limbii române. Îl întâlnim în fiecare pagină pe Ioan-Aurel Pop omul cetății, prezent în miezul lucrurilor și gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt și expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. Îl găsim pe Profesorul îndrăgostit de Universitate și de rosturile acesteia în lumea contemporană, cel care știe, pe urmele lui Vasile Pârvan, care este „datoria vieții noastre”. Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naționale și argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului național. E prezent pretutindeni, în fiecare literă, ardeleanul, de veghe la statura „învățatei Transilvanii”, lucrând la durarea ei fiindcă îi știe durerea. Da, e o carte de vizită. Pentru autor, dar și pentru Transilvania. Pentru noi. (Irina Petraș)      Fragment din volum:       „Organizarea modernă a Transilvaniei s-a datorat în mare măsură ordinii imperiale romano-germane și, cu precădere, reformelor înfăptuite de împărații Maria Terezia și Iosif al II-lea. Echilibrul politic, religios și etnico-național din Transilvania în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea - atâta cât a fost - s-a realizat, promovat și dezvoltat grație rolului de arbitru jucat de Viena. Măria Terezia și mai ales fiul său, Iosif al II-lea, s-au bucurat de simpatia poporului român, în rândul căruia a înflorit atunci „mitul bunului împărat". În cele câteva călătorii ale sale în Transilvania și Banat, coregentul și apoi împăratul Iosif s-a aplecat asupra nevoilor supușilor săi „valahi", cărora le-a recunoscut descendența romană și frumusețea ceremoniilor și tradițiilor. Vrând să facă din români buni cetățeni contribuabili, împărații româno-germani le-au ușurat sarcinile, le-au făcut regimentele grănicerești, le-au creat școli și le-au sprijinit bisericile. În raportul final către împărăteasa-mamă Maria Terezia, Iosif al II-lea scria, după călătoria din 1773 în Transilvania: „Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de către toată lumea, fie unguri, fie sași, așa de mult, încât soarta lor, când o cunoști, este foarte de compătimit și nu este decât de mirare că se mai găsesc atâția din acești oameni și că nu au fugit cu toții". Se spune că, dojenit de către un apropiat pentru simpatia prea mare pe care o arătă „valahilor", Iosif al II-lea (care învățase câteva vorbe românești) ar fi răspuns în sensul: acești supuși români trebuie prețuiți ca și toți ceilalți, fără deosebire, ba chiar ceva mai mult, fiindcă și datorită lor, ca urmași ai Romei, suveranul își merită titlul de împărat roman (Romische Kaiser). De asemenea, în același spirit, au rămas faimoase cuvintele pe care le-ar fi rostit menționatul împărat, pe o colină din regiunea Bistriței și a Năsăudului: Salve (Salva) parva nepos Romuli! (propoziție incorectă gramatical, în traducere liberă: „Te salut, sărman nepot al lui Romulus!") [...]” Citește mai puțin...