Centrul nu se mai poate sustine

Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele. Cum este să fii în pielea unui nebun? Cum te simți când ești hăituit de demoni imaginari și torturat de vinovăția unor fărădelegi nicicând comise? Cititorul român are acum la dispoziție o descriere vie a psihozei prin ochii unei femei curajoase, care a coborât în iadul schizofreniei, dar a reușit să găsească drumul de întoarcere, bucurându-se în prezent de o căsnicie fericită și o viață academică împlinită.
Citește tot rezumatul cărții Centrul nu se mai poate sustine... Povestea nebuniei lui Elyn Saks debutează cu primele "voci" auzite în adolescență, înfățișează apoi tentativele de suicid din anii de facultate și culminează cu istorisirea experiențelor terifiante de spitalizare psihiatrică. Chiar dacă vocile demonice n-au dispărut cu totul nici astăzi, autoarea povestește cum a reușit, de-a lungul anilor, să-și țină boala în frâu, susținută nu doar de medicație și psihanaliză, dar și de prieteni empatici și de acea ordonare a vieții și a gândirii impuse de rigoarea academică. Lucidă și captivant scrisă, cartea de față oferă celor ce n-au trecut niciodată prin experiența personală a bolii psihice șansa de a înțelege "din interior" trăirile psihotice, ridicând totodată "un steag al speranței pentru toți cei care se confruntă cu psihoză", după cum apreciază psihologul Andrew Solomon, autorul cărții Demonul amiezii. Elyn Saks este profesoară de legislație și psihiatrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din California de Sud și are un doctorat în psihanaliză. Fragment din carte: "În timp, am început să-mi construiesc prietenii adevărate, mai ales cu trei alți studenți: Dinah și Patrick, amândoi britanici, și Sam, un coleg american. Dinah era înaltă și foarte slabă, ca și mine, deși se îmbracă, în general, mai degrabă ca o elevă sic, decât ca o bursieră la Oxford. Avusese o scurtă internare pentru depresie după terminarea facultății; asta mă făcea să mă simt mai aproape de ea și mai puțin ciudată. Patrick, pe de altă parte, era sarmant, relaxat și părea foarte bine adaptat și în acord cu el însuși. Sam — și el destul de înalt și atrăgător, cu niște ochi foarte mari și expresivi — era deseori anxios din cauza banilor și chiar mai nevrozat decât mine, în privința cantității materiei de parcurs. În ciuda faptului că-și petrecea enorm de multe ore dedicat unei munci istovitoare, nu era sigur că va reuși să ducă la capăt tot ce-avea de făcut și să-și ia diploma la timp. Deși avea o iubită în Londra, părea chiar mai singuratic decât mine; cântă la chită-ra (și compunea) și, deseori, vorbea singur, plimbându-se prin cămin, lucru care (ca și tratamentul de mai demult al lui Dinah) îmi dădea senzația liniștitoare că nu eram singură nebună. Noi patru am devenit, curând, inseparabili. Găteam împreună sau ne duceam la Brown's, un restaurant din nordul Oxfordului, unde se servea mâncare americană și britanică acceptabilă. Nu ne uitam la filme sau la televizor; într-un efort de a fi responsabilă cultural, m-am dus de câteva ori la Operă, dar nu mi-a plăcut prea mult. În schimb, petreceam ore nesfârșite stând de vorbă, până târziu în noapte, stând împreună în camerele noastre de cămin sau, când vremea ne-o permitea, pe acoperișul clădirii, lângă horn. Cum fac prietenii odată ce prietenia își pierde din noutate, în favoarea unei mai mari apropieri, le-am spus, în cele din urmă, mai multe despre mine, mărturisindu-mi istoricul, chiar și partea mai dificilă — până una-alta, așa era corect, așa făcuseră și ei cu mine. Să învăț să am încredere, să învăț ce secrete puteau fi destăinuite — toate astea făceau parte din drumul anevoios pe care învățam să merg. " Citește mai puțin...