Pacatul

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Pe fundalul principiilor morale excesive ale comunității siciliene, Pirandello construiește o dramă amoroasă cu implicații sociale. „Lumea bună“ refuză să vadă nevinovăția Martei și adevărul pare să nu intereseze pe nimeni.
Citește tot rezumatul cărții Pacatul... Stigmatul de soție adulterină o urmărește pe Marta peste tot și o izolează de lume. Cutumele sociale rigide sunt mai presus de sentimentele umane, de prietenie, compasiune, înțelegere, neexistând prezumția de nevinovăție. Obsesia care îl urmărește pe Rocco Pentagora, soțul Martei, constă în aceea că în familia lui toți bărbații au fost înșelați de soții. În acest context, el are o reacție necontrolată în momentul în care găsește o banală scrisoare, din partea unui influent om politic, către soția sa Marta.Deși nevinovată, Marta nu are puterea de a se apăra. De aici, universul ei începe să se năruie, fiind izolată rând pe rând de soț, familie, prieteni. Cum va supraviețui Marta sub stigmatele unei societăți pentru care principiile morale înguste aplicate la situații aparente sunt mai presus de realitate? Fragment din romanul "Păcatul" de Luigi Pirandello   „Și Marta ridică din nou capul și privi biserica de parcă dintr-odată s-ar fi rătăcit. Liniștea aceea, pacea solemnă, înălțimea bolții, și confesionalul cel mic, și bătrâna aceea în prosternație și confesorul imobil, impasibil, totul i se îndepărtă pe neașteptate din spiritul revoltat ca un vis zadarnic în care ea, în amorțirea conștiinței, ar fi pătruns și pe care acum, resimțind cruda și dureroasă realitate, îl vedea risipindu-se. Se ridică șovăitoare, simți că îi tremura picioarele, avu un fel de amețeală, își duse o mână la ochi, și cu cealaltă se sprijini de un scaun; apoi, clătinându-se, traversă biserica. Pe bancă, sub cafas, îl văzu pe bătrân, în aceeași poziție, cu brațele încrucișate la piept, absorbit în rugăciune, extatic. Imaginea bătrânului o însoți până acasă. Credința aceea îi lipsea! Nu putea să o aibă. Ea nu putea ierta. Creierul îi ajunsese ca un burete uscat, din care nu mai putea stoarce un gând care să o întărească, să-i dea un moment de liniște. Era fantastică, poate, această senzație; dar până una-alta îi pricinuia o neliniște adevărată, care în zadar căută ușurare în lacrimi. Câte, Dumnezeule, câte vărsase! Acum, iată, nici să plângă nu mai putea. Mereu nodul acela, iritant, sufocant, în gât. Vedea îngroșându-se, concretizându-se în jurul ei o soartă nedreaptă, care mai înainte era o simplă umbră, vâna umbra, ceața care cu o suflare s-ar fi putut împrăștia; acum devenea piatră de moară și o strivea, strivea casa, totul; și ea nu i se mai putea împotrivi. Faptul. Era un fapt. Ceva ce nu mai putea fi schimbat. Ceva enorm pentru toți, enorm pentru ea însăși, care deși îl simțea în propria-i conștiință inconsistent, o umbră, ceață, devenise totuși acum piatra de moară: și tatăl care ar fi putut-o strivi cu un dispreț suveran, s-a lăsat strivit el însuși cel dintâi. Era ea, poate, alta, după faptul acela? Era aceeași, se simțea aceeași; într-atât, încât deseori nu putea crede că nenorocirea a avut loc." Citește mai puțin...