Jurnale

Jurnale - 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960 Născută într-o distinsă familie din Banat, frumoasă, elegantă, inteligență, cultivată, Cornelia Brediceanu l-a cunoscut în 1916 pe Lucian Blaga, cu care s-a căsătorit patru ani mai târziu.
Citește tot rezumatul cărții Jurnale... Și-a susținut cu tact și discreție soțul în cariera diplomatică, la legațiile din Viena, Berna și Lisabona, și mai ales l-a ajutat să-ți împlinească destinul de poet și filozof. Stau mărturie a iubirii și devotamentului ei aceste pagini de jurnal, publicate într-o nouă ediție, revăzută și comentată de fiica autoarei, Dorli Blaga. Blaga spunea că el și soția lui sunt o monadă. După apariția volumului Tatăl meu, Lucian Blaga, Dorli Blaga pare să-și fi propus, publicând Jurnalele mamei sale, să întregească monada. Fotografia de pe copertă: autoarea cu fiica ei, la Estoril, Portugalia, 1938 Fragment din carte: "2 martie. Luna s-a început cu o vreme schimbăcioasă — când soare, când ninsoare. E destul de frig. Ieri i-am cumpărat Dorlii întâiele caiete de școală și azi a ținut întâia lecție cu Friiulein. La cină a zis dintr-odată: „Tăticule, învățatul e cam ușor!" Înainte de culcare, spălându-i Fraulein dinții, i-a căzut al treilea dinte, incisivul stâng de sus. Acum e știrbă și sus, și jos. 3 martie. După masă am pornit cu Dorli și cu Fraulein să le arăt unde am locuit cei patru ani cât am stat noi în rândul trecut la Berna. Ajunse pe Spitalackerstrasse, le-am arătat întâi casa pe dinafară, apoi am intrat în prăvălia de la parter, am stat de vorbă cu băcănița — veche cunoștință — și pe urmă ne-am urcat la al treilea etaj, până la ușa fostei noastre locuințe, ocupată azi de necunoscuți. Bineînțeles că Dorli nu și-a mai adus aminte deloc de casa în care a petrecut cei dintâi doi ani și jumătate ai vieții. Coborând însă scările, deodată mi-a spus: „Eu parcă-mi aduc aminte mirosul cașeir și în adevăr, pe s cari era și atunci, ca și acum, un miros special provenit de la o tipografie și de la un laborator care se aflau la parter. Totuși nu-mi prea venea să dau crezământ celor spuse de Dorli. Istorisindu-i însă seara lui Lucian întâmplarea, el m-a asigurat că trebuie să fie într-adevăr așa, deoarece și amintirile lui cele mai îndepărtate din prima copilărie sunt amintiri de miros. Auzindu-ne Dorli discutând, și-a spus și ea părerea: „Poate fiindcă avem nările așa de mari." De la fosta noastră locuință am luat-o pe Spitalackerstrasse în sus, spre Rosengarten. Am găsit partea asta a cartierului foarte schimbată prin multele clădiri noi și moderne. Drumul pe care-l făceam odinioară cu Dorli în trăsurică, de acasă până în Rosengarten, era inundat de soare — acum mergi tot prin umbra noilor clădiri. Neschimbată a rămas însă minunata priveliște din Rosengarten: spre răsărit panorama maiestuoasă a Oberlandului bernez, în față muntele Gurten, iar jos Berna veche înconjurată ca o peninsulă de șerpuirile râului Aare. 4 martie. Lucian mi-a comunicat vestea tristă despre boala Semproniei. Mare dezastru! Biata Mami, ce zile grele pentru ea. Era bine să pot fi acum în apropierea ei. Lucian știa mai de mult, dar nu s-a putut hotărî să-mi spună și mie... 5 martie. Ne-a scris Mama că. Semproniei îi merge mai bine cu sănătatea. Duminica o aduce deja acasă. Doamne ajută! Nici nu speră să treacă așa de repede peste criza asta a vârstei ei. " Citește mai puțin...