Mindfulness in psihoterapie

    Practicile de meditație orientală, printre care se numără și mindfulness, își fac tot mai mult simțită prezență în psihoterapia occidentală. Dacă la început specialiștii manifestau reticența față de importul dintr-o cultură atât de diferită de a noastră, studiile recente asupra rezultatelor și cercetările din neuroștiințe i-au dovedit din plin eficiență în cadrul psihoterapeutic și în afara sa, odată ce tehnicile sunt învățate și exersate de clienți.
Citește tot rezumatul cărții Mindfulness in psihoterapie...     Volumul de față, aflat la a doua ediție în limba engleză, prezintă proceduri clare de implementare a tehnicilor de mindfulness în psihoterapie și de transmitere a lor către clienți care se confruntă cu depresia, anxietatea, durerea cronică, adicțiile și nu numai. De asemenea, este adus în lumina modul în care mindfulness-ul poate crește acceptarea și empatia în relația terapeutică. Scrisă într-o manieră coerentă, deși rodul contribuției mai multor specialiști, cartea recurge la exemple de caz ilustrative și la exerciții practice, fiind un instrument deosebit de util psihoterapeuților din orice orientare, psihologilor clinicieni, consilierilor psihologici, studenților.     Christopher K. Germer este psiholog clinician, specializat în psihoterapie orientată spre mindfulness și compasiune.     Ronald D. Siegel este profesor-asistent de psihologie la Facultatea de Medicină Harvard.     Paul R. Fulton este psiholog clinician cu practica privată și predă mindfulness în programul Mind the Moment al Universității Harvard.     Fragment din volum:       “Anxietatea și teama sunt reacții umane normale. Resimțim teamă atunci când ne confruntăm cu o amenințare imediată sau cu un pericol, cum ar fi atunci când ieșim pe stradă și auzim scrâșnet de frâne când se îndreaptă un autobuz spre noi. Corpurile noastre au o reacție de tip luptă-sau-fugi, care face să ne crească ritmul cardiac, să ne transpire palmele și să ne circule sângele rapid către membre, astfel încât să putem lua imediat măsuri și să scăpăm de amenințare, punându-ne la adăpost. În fața unui pericol real, acesta e un răspuns adaptativ. Aceleași senzații de panică pot însă apărea în absența unei amenințări reale, suscitate de amintirea unui eveniment trecut sau de un pericol viitor imaginat, pregătindu-ne să ne luptăm sau să fugim atunci când nu este necesară nicio acțiune clară. În plus, angajarea deplină în viață ne impune deseori să abordăm amenințări reale, cum ar fi acceptarea unei provocări în carieră, când am putea da greș, sau acceptarea unui risc social, când am putea fi respinși. În aceste situații, predispoziția noastră biologică de a evita pericolul și de a căuta siguranța ar putea să nu fie reacția optimă. Resimțim în mod natural anxietate atunci când anticipăm o situație potențial amenințătoare: ne temem, ne facem griji în privința rezultatelor posibil negative și simțim că suntem la limită sau în gardă. Răspunsurile acestea pot fi și utile; uneori, ne ajută să ne pregătim pentru greutăți potențiale și să ne gândim la modalități de a minimiza pierderile sau daunele posibile. Și totuși, când teama anxioasă sau îngrijorarea se transformă într-un obicei rigid, putem pierde legătura cu momentul prezent, iar pregătirea permanentă pentru amenințările viitoare ne poate eroda calitatea vieții.     Chiar dacă teama și anxietatea sunt răspunsuri naturale și inevitabile pentru viață, mesajul pe care ni-l trimit poate naște confuzie. Simțim nevoia acută de a scăpa de pericol când nu e prezenta nicio amenințare clară. Ne simțim forțați să controlăm viitorul, în ciuda faptului că multe aspecte sunt dincolo de puterea noastră de a le controla." Citește mai puțin...