Trei saptamani in Anzi

 „Călătorim și pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede și a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară și mai la îndemână decât oricând.
Citește tot rezumatul cărții Trei saptamani in Anzi... Dar dacă-ți dorești cu adevărat, dacă ești suficient de curios și dispus să pleci pe bune, îmbrățișând ocolurile și nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puțin bătute cu piciorul, colțuri ascunse, savori negustate, populații care vorbesc alte cuvinte și care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viață. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“   „„Aveam în cap de multă vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopți de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante și, pe cât posibil, mai puțin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung și mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului. Oamenii au călătorit și au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărți incomplete și propriile simțuri. Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfășurării, punerea degetului pe un punct minuscul și exercițiul imaginației de a estima distanțele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea\" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinație, locul căutat își etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicații, ai nevoie de aplecare.\"“ (Marius CHIVU) Fragment din carte: "San Juan-Yanama Dimineață, în timp ce îmi aplic unguent pe genunchi și constat că unghia degetului mare de la piciorul stâng mi s-a-nnegrit complet, M. se plânge că n-a dormit mai deloc din cauza mâncărimii de la înțepăturile țânțarilor. Constat că și eu port semnele înțepăturilor pe brațe și pe gambe, dar M. e plin și se scarpină îngrozitor, ca și cum ar avea o reacție alergică. Înainte să plece la munca câmpului, Silberia ne oferă la micul dejun supă de dovleac rămasă de aseară. Mâncăm în tăcere alături de Lucho, în timp ce lumina dimineții pătrunde pe ușă în colibă fără ferestre. Îi aduc Silberiei caserola de voiaj și mi-o umple cu ouăle, cartofii și orezul pe care nu le-am putut mânca aseară. Alimente nu mai avem, până diseară nu mai trecem prin nici o așezare, iar Silberia nu are ce să ne vândă din magazia ei decât niște biscuiți (pe care îi cumpăra M.), câteva batoane de ciocolată expirată (pe care le cumpăr eu), apă, câteva banane și băuturi energizante (din care cumpărăm amândoi). Nu doar că Nancy este cea care ni l-a recomandat pe Lucho divorțatul, dar tot ea a estimat greșit și cantitatea de alimente necesară drumului. Cum ar zice John Steinbeck, călătoria este precum căsătoria: cel mai sigur mod de a te înșela este să crezi că o poți controla! Plecăm, ca de obicei, înaintea lui Lucho. Pădurile de nori se ridică ușor deasupra muntelui unde se află ghețarul Corihuarachina, drumul are zone înnămolite, iar urcușul e mai blând și, pe alocuri, străbatem chiar porțiuni plane. La mai puțin de o oră de la plecare, cu M. rămas undeva în spate, întâlnesc un francez solitar în căutare de apă. Îmi spune că sunt un grup de patru, seara trecută au ratat poteca spre Maizal, s-au rătăcit și au găsit cu greu un loc unde să-și poată monta corturile, dar au plecat spre Yanama fără apă, unul dintre ei suferă de sete, iar el s-a detașat de grup căutând un izvor în direcția opusă. Îi spun că până la Măizal e drum de o oră, că nu va mai întâlni pe nimeni la colibă, dar că în grădina curge, totuși, un izvor cu apă potabilă, dată fiind altitudinea la care ne aflăm. I se pare mult o oră și decide să se întoarcă spre Yanama. Deși știm de la oamenii de aseară ca pe acest drum, vreme de cinci-șase ore, nu vom da peste nici un izvor, îi ofer jumătate din apa mea și francezul pleacă grăbit să-și ajute tovarășul. Peste ceva mai mult de o oră prind din urmă întregul grup oprit la gura unei peșteri din care se scurge un biet fir de apă adunat într-o băltoacă cu mazga pe fund. Sunt veseli, francezul mă prezintă, iar băieții îmi strâng mâna recunoscători. Cel care suferise de sete e danez și el îi convinsese să urce și pe întuneric, ratând astfel răspântia spre Maizal. Probabil așa am fi pățit și noi dacă ne-am fi continuat drumul spre Marampata. " Citește mai puțin...