Trei saptamani in Himalaya

Trei săptămâni în Himalaya. Povestea seducătoare a unui drum spre „streasina lumii“, o călătorie și o carte care te eliberează de tot ce-ți prisosește înăuntru. Urci muntele coborând în tine. „Să călătorești încontinuu, fără intenția de a ajunge undeva.
Citește tot rezumatul cărții Trei saptamani in Himalaya... Ca stil de viață. Să nu te oprești nicăieri mai mult de o zi, să saluți lumea din mers în timp ce-ți iei rămas-bun, niciodată la revedere... Să fii curios și să te miri neîncetat știind că, dacă nu te miri, te rătăcești! Să cauți, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, și drumul să fie însăși destinația în schimbare. La sfârșit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru că încercarea de a străbate acei munți foarte înalți înseamnă să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinații ascunse de care la început nu ești pe deplin conștient. Trei săptămâni în Himalaya este și despre aceste mici revelații.“-Marius Chivu Fragment din carte: "Sub streasină lumii S-a luminat complet și, pe măsură ce obosim, devenim tot mai nerăbdători. Culmile se succedă la infinit și de fiecare dată ne așteptam să vedem trecătoarea, dar mai apare o culme, și apoi încă una și tot așa, de parcă am urca pe spatele solzos al unui gigantozaur pietrificat sub zăpezile astea acum milioane și milioane de ani... Urcușul nu mai e atât de abrupt, mergem mai ușor, dar drumul pare că se lungește și se tot lungește. Ar fi trebuit să fi ajuns deja. Ar fi trebuit să fi ajuns ? Au trecut trei ore de când am pornit, facem păși tot mai mărunți cu răsuflări tot mai grele. Un vânt moale mă înviorează, îl respir cu nasul ridicat de parcă ar aduce cu el oxigen. Cel puțin stomacul meu s-a mai calmat (trebuie ca tensiunea a fost de vină, căci stomacul meu cedează întotdeauna în fața emoțiilor) și, spre surprinderea mea, nu mă doare capul, simt doar presiunea din tâmple. Mai devreme Cătălin mi-a arătat în zare un stâlp de care erau agățate câteva kata, eșarfele colorate tibetane, și am crezut amândoi că este un prim semn al faptului că ne apropiem de trecătoare. Era însă un banal stâlp de marcaj din care acum tot întâlnim la distanțe regulate. Ni se pare că mergem încet, însă Rishi și Răjeev nici măcar nu se mai văd în spatele nostru. Când ne-am îndepărtat atât de mult!? Am mers atât de repede ? S-a-ntâmplat oare ceva cu vreunul din ei ? Toate întrebările astea le rostim în gând, căci vorbitul e un efort pe care-l evităm. Doar ne oprim, privim lung înapoi să știm care-i treaba. Facem o pauză mai lungă în speranța că o să-i vedem măcar apropiindu-se în depărtare, însă ei nu apar de nicăieri, iar noi suntem nerăbdători. Soarele s-a ridicat și încălzește acum toată căldarea asta umplută cu pietre, gheață și zăpadă. Vedem în jur, la zeci și zeci de kilometri depărtare, vârfuri lângă vârfuri, după vârfuri, ca și cum dincolo de Himalaya ar fi încă o Himalaya și tot așa. Ne simțim mici, dar cât de mici ne simțim, asta nu se poate spune. "