Invierea

    Învierea este ultimul roman al lui Tolstoi, la care a lucrat cu întreruperi un deceniu întreg.      Povestea este inspirată de un caz real din epocă. Pe cînd își face datoria ca jurat într-un proces dificil, prințul Nehliudov o recunoaște în prostituata acuzată de crimă și jaf pe slujnica nevinovată de care se îndrăgostise în adolescență și pe care a sedus-o ceva mai tîrziu.
Citește tot rezumatul cărții Invierea... Atunci cînd femeia devine victima unei erori judiciare stupide, Nehliudov nu-și mai poate urma traiul luxos și lipsit de griji, ci decide să renunțe la tot și s-o urmeze, pentru a o salva cu orice preț, potolindu-și astfel chinuitorul sentiment de vinovăție pentru soarta ei tragică.     Învierea este un tablou vast al Rusiei de sfîrșit de secol XIX, în care imaginea celulelor mizere de închisoare se suprapune cu bogăția strălucitoarelor palate nobiliare; romanul reprezintă în același timp o critică plină de indignare la adresa sistemului de guvernămînt, a justiției și a Bisericii.     Fragment din roman:       “Una dintre cele mai obișnuite și mai răspândite prejudecăți este aceea că fiecare om are datele lui bine determinate: este bun, rău, deștept, prost, energic, apatic etc. Oamenii nu sunt așa. Putem spune despre un om că e mai mult bun decât rău, mai degrabă deștept decât prost, mai degrabă energic decât apatic sau invers; ar fi însă neadevărat să spunem despre un om că este bun sau deștept, iar despre un altul că este rău sau prost. Cu toate acestea, noi împărțim oamenii în acest fel. Și greșim.     Oamenii sunt precum râurile: apa este la fel în toate și peste tot, dar fiecare rău e când îngust, când repede, când larg, când domol, când limpede, când rece, când tulbure, când cald. Așa și oamenii. Fiecare om poartă în el germeni ai tuturor însușirilor omenești și uneori le dă la iveală pe unele, alteori pe altele și deseori nu-și seamănă deloc sieși, rămânând totuși unul și același. La oameni, aceste schimbări sunt deosebit de bruște. Nehliudov aparținea acestei categorii. Schimbările acestea aveau la el atât cauze fizice, cât și sufletești. O astfel de schimbare se petrecea cu el acum.     Sentimentul acela de triumf al înnoirii și de bucurie, pe care îl încercase după proces și după prima întâlnire cu Katiușa, dispăruse complet și, după ultima întâlnire, îi luase locul o spaimă, chiar o repulsie față de ea. Hotărâse că nu o va lăsa și nu și că nu-și va schimba hotărârea de a se căsători cu ea, numai să vrea ea acest lucru, dar îi venea greu și era chinuit.     În ziua următoare vizitei la Maslennikov, se duse din nou la închisoare s-o vadă pe Katiușa.     Directorul îi permise vizita, dar nu în cancelarie și nici în încăperea pentru avocați, ci la vorbitorul pentru femei. Cu toată bunăvoința lui, directorul se arată mai rezervat cu Nehliudov decât înainte; probabil că discuțiile cu Maslennikov avuseseră drept urmare impunerea unei prudente mai mari față de acest vizitator." Citește mai puțin...