Amuleta

    Amuleta, roman publicat în 1999, reia câteva dintre personajele din "Detectivii sălbatici", printre ele Ulises Lima și Arturo Belano, dar mai ales Auxilio Lacouture, poeta uruguayană care devine „mama poeziei mexicane“.
Citește tot rezumatul cărții Amuleta...     Auxilio (numele ei înseamnă ajutor în spaniolă) se numără printre cele mai puternice personaje ale lui Bolaño, iar Amuleta este nodul în care se întâlnesc firele majore ale unei opere literare de geniu. Amuleta conține singura mențiune cunoscută la anul 2666, care a devenit titlul romanului amplu publicat postum ("2666"). Auxilio este singura persoană care a scăpat arestărilor de la Universitatea Națională Autonomă a Mexicului în septembrie 1968, ascunsă într‑o toaletă în care a rămas aproape două săptămâni, fără hrană. În 1968 mulți studenți mexicani și‑au găsit moartea în confruntările cu forțele guvernamentale, inclusiv în masacrul de la Tlatelolco, pe 2 octombrie. Vocea lui Auxilio este cea prin care auzim cântecul tinerilor poeți înaintând spre moarte.  Autor recomandat de  Doină Ruști  în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți ".     Fragment din roman:       “Ce mai faci, Auxilio? zice fantoma lui Lilian Șerpas.     Așa și-așa,fi spun eu.     Și atunci timpul se oprește din nou, imagine banala de duzină pentru că timpul său nu se oprește niciodată, sau e oprit dintotdeauna, să zicem atunci că acest continuum temporal are un frison, sau să zicem că timpul își crăcănează picioarele și se apleacă și își băgă capul între coapsele mele și se uită la mine pe dos, doar la câțiva centimetri mai jos de cur, și îmi arunca o ocheadă cu un ochi nebun, sau să zicem că luna plină sau în creștere sau întunecată lună în descreștere alunecă iarăși pe dalele din toaletă pentru femei de la etajul al patrulea al Facultății de Litere și Filozofie, sau să zicem că se înălța o tăcere de priveghi în cafeneaua Quito și că aud doar murmurele fantomelor de la Curtea lui Lilian Șerpas și că iarăși nu știu dacă sunt în 68 sau în 74 sau în 80 sau dacă o dată pentru totdeauna mă apropii ca umbra unui vapor naufragiat spre nemaipomenitul an 2000 pe care nu-l voi vedea.     Orice-ar fi, cu timpul se petrece ceva. Eu știu că se petrece ceva cu timpul și să nu mai vorbim de spațiu. Presimt că se petrece ceva și că pe deasupra nu e prima dată că se petrece, cu toate că fiind vorba de timp totul se petrece prima dată și nu există experiențe valabile, ceea ce în fond e mai bine, fiindcă experiențele în general sunt o escrocherie.     Și atunci Lilian (care este singura teafără în povestea asta, pentru că a trecut prin toate) mă roagă, din nou, să-i fac un prim și ultim serviciu pe care mi-l va cere în toată viața ei.     Zice: e târziu. Zice: ce bine arăți, Auxilio. Zice: mă gândesc adesea la tine, Auxilio.” Citește mai puțin...